Uses ISO Latin-2 encoding
Într-o zi senină și friguroasă de aprilie, pe când ceasurile băteau ora treisprezece, Winston Smith, cu bărbia înfundată în piept pentru a scăpa de vântul care-l lua pe sus, se strecură iute prin ușile de sticlă ale Blocului Victoria, deși nu destul de repede pentru a împiedica un vârtej de praf și nisip să pătrundă o dată cu el.
Holul blocului mirosea a varză călită și a preșuri vechi. La unul din capete se afla un afiș mult prea mare pentru interior, care înfățișa figura enormă, lată de peste un metru, a unui bărbat în jur de patruzeci și cinci de ani, cu o mustață neagră și stufoasă, și cu trăsături frumoase dar dure. Winston se îndreptă către scări. Nu avea nici un rost să încerce la lift. Chiar și în vremurile cele mai bune funcționa doar din când în când, iar în prezent curentul electric era tăiat în timpul zilei, ca parte integrantă a campaniei de economisire organizată în pregătirea Săptămânii Urii. Apartamentul lui se găsea la etajul șapte, așa încât Winston, care avea treizeci și nouă de ani și o ulcerație varicoasă deasupra gleznei drepte, o luă pe jos, încet, oprindu-se de mai multe ori să se odihnească. Pe fiecare palier, așezată față în față cu ușa liftului, figura cea enormă îl privea fix de perete. Era una din acele poze în așa fel realizate, încât ochii te urmăresc din orice unghi. Textul de dedesubt suna: " Fratele cel Mare ESTE CU OCHII PE TINE "
Înăuntru, în apartament, o voce melodioasă citea o listă de cifre legate de producția de fontă. Vocea venea dintr-o placă de metal dreptunghiulară, ca o oglindă estompată, care făcea corp comun cu suprafața peretelui din dreapta. Winston întoarse un buton și vocea slăbi întrucâtva, deși cuvintele încă se mai distingeau. Aparatul care se numea tele-ecran, putea fi dat mai încet, dar nu aveai cum să-l închizi de tot. Winston se duse către fereastră: avea o figură fragilă, mai degrabă mică, iar salopeta albastră, care era uniforma Partidului, scotea în evidență cât era de slab. Avea un păr foarte blond și o față sangvină de la natură, cu pielea înăsprită de săpunul prost, de lamele de ras tocite și de frigul iernii care abia trecuse.
Afară, chiar și prin obloanele trase în jos, atmosfera arăta friguroasă. Jos, în stradă vântul bătea în mici vârtejuri care stârneau praful și hârtiile împrăștiate și, deși soarele strălucea, iar cerul era de un albastru strident, parcă nimic nu avea culoare, cu excepția afișelor lipite peste tot. Figura cu mustață neagră te fixa de sus în jos de la orice colț mai mare de stradă. Era una și pe fațada casei de vizavi. Fratele cel Mare ESTE CU OCHII PE TINE, zicea textul, iar ochii cei negri scormoneau adânc în ochii lui Winston. Mai jos, la nivelul străzii, era un alt afiș, rupt la un colț, care flutura din când în când în vânt, acoperind și descoperind un singur cuvânt: SOCENG. Undeva, departe, un helicopter cobora printre acoperișuri, stătea câte o clipă suspendat, ca o albăstrea, și apoi se ridica din nou, zburând în cerc. Era patrula de poliție care-și băga nasul prin casele oamenilor. Și totuși, patrulele nu contau. Numai Poliția Gândirii conta.
În spatele lui Winston, vocea de la tele-ecran îi dădea înainte despre fontă și despre depășirea celui de-al Nouălea Plan Trienal. Tele-ecranul recepționa și transmitea simultan. Orice sunet pe care l-ar fi scos Winston, mai tare decât o șoaptă foarte slabă, putea fi captat; în plus, cât timp stătea în câmpul vizual al plăcii de metal, putea fi și văzut, nu numai auzit. Sigur că nu aveai cum ști, în fiecare moment, dacă ești sau nu ascultat. Cât de des sau după ce criterii intra Poliția Gândirii pe fiecare post individual - aceasta ținea de domeniul presupunerilor. N-ar fi fost imposibil nici să urmărească pe toată lumea tot timpul. Dar, în tot cazul, puteau intra pe firul tău oricând aveau chef. Erai obligat să trăiești - și de fapt așa și trăiai, dintr-o obișnuință devenită instinct - cu presupunerea că orice sunet pe care-l scoteai era ascultat și orice mișcare observată, afară de cazul când era întuneric.
Winston rămăsese cu spatele la tele-ecran. Era mai sigur deși, cum știa prea bine, chiar și un spate poate spune ceva. La un kilometru depărtare se înălța Ministerul Adevărului, unde lucra el, ca un turn uriaș și alb deasupra peisajului mohorât. Asta, se gândi el cu un vag dezgust, asta era Londra, principalul oraș al Aerobazei Unu care, la rândul ei, era a treia provincie a Oceaniei ca număr de locuitori. Își stoarse memoria după vreo amintire din copilărie care să-i spună dacă Londra fusese întotdeauna chiar așa. Oare întotdeauna au existat străzile astea cu case din secolul nouăsprezece, degradate, cu pereții proptiți în stâlpi de lemn, cu ferestrele astupate cu carton, cu acoperișurile de fier ruginite, cu zidurile alea stupide ridicate în fața grădinilor și care se prăbușeau în toate direcțiile? sau locurile bombardate, unde praful de ciment se ridica în vârtejuri și buruienile creșteau pe ici, pe colo, peste grămezile de moloz? sau locurile unde bombele curățaseră porțiuni mai mari și unde răsăriseră coloniile alea abjecte de case de lemn ca niște cotețe? Dar nu avea rost, nu-și putea reaminti: tot ce mai rămăsese din copilăria lui era o serie de imagini foarte limpezi, dar care nu veneau pe nici un fundal și erau, în cea mai mare parte, de neînțeles.
Ministerul Adevărului - în Nouvorbă, Minadev - te izbea fiindcă era cu totul diferit de oricare altă clădire care se vedea. Era o structură înaltă, imensă, de beton armat alb, strălucitor, în formă de piramidă, care se ridica, terasă după terasă, la trei sute de metri de la pământ. De unde stătea Winston se puteau citi foarte bine cele trei lozinci ale Partidului, scrise cu litere elegante pe fațada cea albă: "RĂZBOIUL ESTE PACE" "LIBERTATEA ESTE SCLAVIE" "IGNORANȚA ESTE PUTERE"
Ministerul Adevărului ar fi avut, după câte vorbeau oamenii, vreo trei mii de încăperi deasupra pământului și ramificațiile corespunzătoare dedesubt. Mai existau încă trei clădiri, împrăștiate prin Londra, asemănătoare ca aspect și ca mărime. Acestea dominau arhitectura din jur în așa măsură, încât de pe acoperișul Blocului Victoria le putea vedea pe toate patru deodată. Erau sediile celor patru Ministere care-și împărțeau între ele întreg aparatul de guvernământ: Ministerul Adevărului, care se ocupa cu știrile, cu distracțiile, cu educația și cu artele frumoase; Ministerul Păcii, care se ocupa cu războiul; Ministerul Iubirii, care se ocupa cu menținerea ordinii și disciplinei și Ministerul Abundenței, care răspundea de treburile economice. În Nouvorbă, numele lor erau Minadev, Minipax, Miniiub și Minabund.
Dintre toate, Ministerul Iubirii era cel cu adevărat înspăimântător. Nu avea deloc ferestre. Winston nu fusese niciodată înăuntru și nici măcar nu se apropiase de clădire, la mai puțin de jumătate de kilometru. Era imposibil să intri acolo altfel decât cu treburi oficiale, și chiar și atunci pătrundeai numai printr-un labirint de rețele de sârmă ghimpată, uși de oțel și cuiburi de mitralieră camuflate. Până și străzile care duceau la barierele lui exterioare gemeau de gardieni cu mutre de gorile, îmbrăcați în uniforme negre și înarmați cu bastoane.
Winston se întoarse brusc. Își compusese pe față acea expresie de optimism liniștit pe care era indicat să o arborezi când stăteai cu fața la tele-ecran. Traversă camera și merse în bucătărie. Plecând de la Minister la ora prânzului, își sacrificase masa la cantină, deși știa foarte bine că nu avea nimic de mâncare în bucătărie, afară de un codru de pâine neagră pe care trebuia să și-l păstreze pentru a doua zi dimineața. Luă de pe un raft o sticlă cu un lichid incolor și cu o etichetă albă pe care scria GIN VICTORIA. Acesta răspândea un miros grețos, uleios, ca de alcool chinezesc de orez. Winston își turnă o ceașcă de ceai aproape plină, își pregăti nervii pentru un șoc și dădu băutura pe gât ca pe un medicament.
În clipa următoare, fața i se făcu roșie iar ochii începură să-i curgă. Băutura aceea era un fel de apă tare și, în plus, când o înghițeai, aveai senzația că cineva te izbea în cap, de la spate, cu un baston de cauciuc. Și totuși, după alte câteva clipe, arsura din burtă i se stinse și viața începu să i se pară mai veselă. Luă o țigară dintr-un pachet șifonat pe care scria ȚIGĂRI VICTORIA și, din neatenție, o ținu la verticală: tutunul se scurse pe jos. Mai luă una și avu mai mult succes. Apoi se duse înapoi în cameră și se așeză la o măsuță care se afla la stânga tele-ecranului. Din sertarul măsuței scoase un toc, o sticlă de cerneală și un volum gros, format mare, cu foi albe, cu spatele roșu și coperta de culoarea marmorei.
Din cine știe ce motiv, tele-ecranul din camera lui stătea într-o poziție neobișnuită. În loc să fie așezat, cum era de obicei, în peretele din fund, de unde putea supraveghea toată camera, aici era băgat în peretele lateral, față în față cu fereastra. Într-o parte a lui era o nișă, nu prea adâncă, în perete, unde stătea Winston acum și care fusese, probabil, destinată, când se construise blocul, unor rafturi de cărți. Stând în nișa respectivă, lipit de perete, Winston putea rămâne în afara câmpului de acțiune al tele-ecranului, cel puțin a câmpului vizual. Sigur că tot putea fi auzit, dar, atâta timp cât stătea în poziția de acum, nu putea fi văzut. Lucrul pe care avea de gând să-l facă îi fusese sugerat, în parte, de această geografie neobișnuită a camerei.
Îi mai fusese sugerat și de cartea pe care o scosese din sertar. Era o carte deosebit de frumoasă. Avea o hârtie netedă, de cea mai bună calitate, îngălbenită puțin de vreme, din felul acela care nu se mai fabrica de cel puțin patruzeci de ani. Iar el bănuia că era mult mai veche de-atâta. O văzuse zăcând în vitrina unui mic magazin de vechituri, cu miros de mucegai, dintr-o mahala a orașului - nu-și mai aducea aminte în care cartier anume - și fusese izbit, de îndată, de dorința irezistibilă de a o avea. Membrii Partidului nu aveau voie, în principiu, să intre în magazinele obișnuite - "să cumpere de pe piața liberă" , se spunea - dar regula nu se respecta cu strictețe, pentru că erau o mulțime de lucruri, ca de pildă șireturi de pantofi, sau lame de ras, de care era imposibil să faci rost de altundeva. Aruncase câte o privire în susul și în josul străzii și pe urmă se strecurase înăuntru și cumpărase cartea la prețul de doi dolari cincizeci. La vremea aceea, nu o voia pentru nimic anume. O dusese acasă, în servietă, cu sentimentul vinovăției. Chiar și fără să scrie nimic în ea, era un lucru compromițător de avut.
Ceea ce avea de gând să facă era să deschidă un jurnal. Așa ceva nu era ilegal - nimic nu era ilegal, din moment ce nu mai existau legi - dar, dacă se descoperea, se putea aștepta, pe bună dreptate, să fie pedepsit cu moartea sau cel puțin douăzeci și cinci de ani într-un lagăr de muncă silnică. Puse o peniță în toc și-și trecu limba peste ea, ca să se ducă unsoarea. Tocul era un instrument arhaic și nu se mai folosea nici pentru semnături, dar își făcuse rost de unul pe ascuns și cu o oarecare greutate, pur și simplu fiindcă avea sentimentul că hârtia aceea frumoasă și lăptoasă merita scrisă cu o peniță adevărată și nu scrijelită cu creionul chimic. În realitate, nici nu era obișnuit să scrie de mână. Afară de unele notițe foarte scurte, totul se dicta la scrievorbitor, ceea ce era, desigur, imposibil pentru scopul lui de acum. Își înmuie penița în cerneală și pe urmă ezită o clipă. Îi trecuse ca un fel de fior prin stomac. Datarea hârtiei era actul decisiv. Scrise cu litere mici, făcute stângaci:
4 aprilie 1984.
Se lăsă pe spate cu un sentiment de totală neajutorare. În primul rând, nu știa deloc sigur dacă era într-adevăr anul 1984. Cam atât trebuia să fie, fiindcă era aproape sigur că avea treizeci și nouă de ani și parcă ținea minte că se născuse prin 1944 sau 1945; în ziua de azi, însă, era imposibil să stabilești o dată cu aproximație mai mică de un an sau doi.
Și pentru cine, îi veni deodată în minte să se întrebe, pentru cine ținea el jurnalul ăsta? Pentru cei viitori, pentru cei încă nenăscuți. Mintea i se mai învârti o clipă în jurul datei nesigure de pe pagină și apoi făcu un salt, izbindu-se de cuvântul din Nouvorbă dublugândi. Pentru prima oară își dădea seama de grozăvia lucrului de care se apucase. Cum puteai să comunici cu viitorul? Prin însăși natura lucrurilor era imposibil. Din două una: ori viitorul avea să fie la fel cu prezentul, în care caz nu l-ar mai fi ascultat nimeni pe el, ori avea să fie altfel decât prezentul, așa că demersul lui n-ar mai fi avut nici un sens.
Un timp stătu uitându-se prostește la hârtie. Tele-ecranul dădea acum o muzică stridentă, militărească. I se întâmpla ceva curios: nu numai că părea să-și fi pierdut capacitatea de a se exprima, dar parcă uitase și ce voise de la bun început să spună. Se pregătea pentru momentul ăsta de săptămâni întregi și nu-i trecuse niciodată prin cap că i-ar mai fi trebuit și altceva afară de curaj. Scrisul în sine era o treabă ușoară. Tot ce avea de făcut era să transcrie pe hârtie interminabilul monolog pe care și-l tot repeta în gând de ani de zile. Și totuși, iată că, în clipa asta, până și monologul îi amuțise. Pe deasupra, ulcerația varicoasă începuse să-i dea niște mâncărimi insuportabile. Nu îndrăznea să se scarpine, pentru că ori de câte ori făcea lucrul ăsta i se inflama și mai tare. Secundele treceau una după alta. Nu era conștient decât de albeața paginii din fața lui, de mâncărimea pielii de deasupra gleznei, de zbierătele muzicii și de o oarecare amețeală din cauza ginului. Deodată, începu să scrie așa, pur și simplu, ca un nebun, numai parțial conștient de ce așternea pe hârtie. Avea un scris mic, dar ca de copil, care se ridica și cobora pe pagină, mâncând mai întâi literele mari și până la urmă și punctuația:
4 aprilie 1984. Aseară la cinema. Numai filme de război. Unul foarte bun cu un vapor plin de refugiați, bombardat undeva în Mediterana. Publicul distrat de imaginile cu un grăsan care încerca să scape înot, cu un elicopter pe urmele lui, mai întâi ți-l arăta plescăind prin apă ca un porc de mare, pe urmă îl vedeai prin luneta de la mitraliera elicopterului și pe urmă era făcut ciur și marea devenea roz în jurul lui și se scufunda atât de brusc, parcă găurile ar fi lăsat apa să intre în el. publicul care urla râzând când s-a dat la fund. pe urmă ți-arăta o barcă de salvare plină cu copii și un elicopter care se oprise deasupra ei. era o femeie între două vârste, poate evreică și stătea în față cu un băiețel de vreo trei ani în brațe. băiețelul țipa de frică și-și vâra capul între sânii ei parcă ar fi vrut să se bage în ea și femeia îl strângea în brațe și-l liniștea deși și ea era verde de frică, acoperindu-l tot timpul cât putea, parcă ar fi crezut că brațele ei îl pot apăra de gloanțe. pe urmă elicopterul a lansat o bombă de 20 de kilograme direct pe ei, o flamă îngrozitoare și barca s-a făcut toată pulbere. pe urmă a fost o secvență superbă un braț de copil zburând sus sus sus sus de tot în aer un elicopter cu un aparat de filmat în bot probabil la urmărit în sus și ropote de aplauze de la locurile partidului dar o femeie din rândurile de proli a început brusc să facă gură și să țipe că nar fi trebuit să arate așa ceva nu de față cu copiii ar fi trebuit mai bine să nu de față cu copiii nui până când poliția a scoso afară nu cred ca pățit ceva cui îi pasă ce zic prolii tipică reacție de proli ăștia niciodată.
Winston se opri din scris, printre altele fiindcă-l ținea un junghi. Nu știa de ce turnase tot șirul ăsta de inepții. Dar, lucru curios, în timp ce le scria, i se limpezise în minte o amintire cu totul deosebită; în așa măsură încât aproape că-i venise s-o aștearnă pe hârtie. Acum își dădea seama că tocmai din cauza acestui incident se hotărâse el brusc să vină acasă și să-și înceapă jurnalul taman astăzi.
Se petrecuse chiar în dimineața aceea la Minister, dacă se putea spune că un lucru atât de vag avusese într-adevăr loc.
Puțin înainte de ora unsprezece, la Secția Documente, unde lucra Winston, lumea își căra scaunele afară din boxe și le așeza în mijlocul holului principal, în fața tele-ecranului celui mare, pregătindu-se pentru cele Două Minute de Ură. Winston era tocmai pe punctul de a sta jos pe unul din rândurile de mijloc, când în sală apăruseră, pe neașteptate, două persoane pe care le știa din vedere, dar cu care nu intrase niciodată în vorbă. Una era o fată cu care se întâlnea de multe ori pe coridoare. Nu știa cum o cheamă, dar știa că lucrează la Secția Literatură. Probabil că făcea vreo muncă mecanică la vreuna din mașinile de scris romane, fiindcă o văzuse uneori cu mâinile unsuroase și cu o cheie franceză în mână. Ca fată, arăta sigură pe ea, părea să aibă vreo douăzeci și șapte de ani și avea un păr negru bogat, pistrui pe față și mișcări iuți și atletice. În jurul taliei de la salopetă avea prinsă o eșarfă roșie îngustă, emblema Ligii Tineretului Anti-Sex, pe care și-o petrecea de mai multe ori, destul de strâns ca să-i scoată în relief frumusețea șoldurilor. Lui Winston îi displăcuse fata asta din primul moment când o văzuse. Știa și de ce. Din cauza atmosferei de gazon de hochei și de băi reci și de excursii în grup și în general de castitate pe care reușea s-o creeze în jurul ei. Winston detesta aproape orice femeie și mai ales pe cele tinere și drăguțe. Femeile, și mai ales cele tinere, erau întotdeauna cele mai fanatice adepte ale Partidului, cele care înghițeau slogane, care făceau spionaj amator și te turnau dacă te miroseau de neortodoxie. Dar fata asta, în mod special, îi dădea impresia că este mai periculoasă decât multe altele. O dată, când treceau unul pe lângă altul pe coridor, ea îi aruncase o privire piezișă care parcă-l străpunsese și pentru o clipă fusese cuprins de o groază oarbă. Îi trecuse prin cap ideea că fata ar fi putut lucra pentru Poliția Gândirii. Sigur că puțin probabil așa ceva dar ori de câte ori fata se afla prin apropierea lui, el simțea, în continuare, o neliniște ciudată care avea în ea și teamă și dușmănie.
Cealaltă persoană era un bărbat pe care-l chema O'Brien. Era membru al Partidului Interior și deținea un post atât de important și de sus-pus, încât Winston știa doar foarte vag cu ce anume se ocupa. Oamenii de pe scaune scoseseră un murmur văzând salopeta neagră a unui membru al Partidului Interior. O'Brien era un bărbat voinic, aproape masiv, cu ceafa groasă și cu figura aspră, ironică și brutală. În ciuda aspectului său înfricoșător, avea un anume farmec în comportament, o mișcare de a-și potrivi mai bine ochelarii pe nas care, curios, te lăsa fără replică - deși nu era clar în ce fel - un gest ciudat de manierat. Era un gest care, dacă ar mai fi gândit cineva în acești termeni, ți-ar fi putut aminti un nobil din secolul optsprezece care-ți întindea cutia de prizat. Winston îl mai văzuse pe O'Brien poate de zece ori în tot atâția ani. Se simțea foarte tare atras de el, nu numai fiindcă era intrigat de contrastul dintre aspectul lui rafinat și fizicul de boxer profesionist, ci mai degrabă din cauza unei convingeri ținute secretă - sau poate nici măcar dintr-o convingere, ci dintr-o speranță - și anume că ortodoxia politică a lui O'Brien nu era perfectă. Era ceva în figura lui care sugera automat lucrul ăsta. Și, de fapt, poate nici măcar nu era neortodoxie ce i se citea pe față, ci, pur și simplu, inteligență. Oricum, avea înfățișarea unui om cu care puteai sta de vorbă, dacă ai fi putut cumva păcăli tele-ecranul și să-l prinzi singur. Winston nu făcuse niciodată nici cel mai mic efort de a-și verifica presupunerea: fiindcă, într-adevăr, nici nu avea cum să facă așa ceva. În momentul când intrase, O'Brien se uitase la ceas și, văzând că era aproape ora unsprezece se hotărâse, în mod evident, să rămână la Secția Documente pentru cele Două Minute de Ură. Se așezase pe același rând cu Winston, câteva scaune mai departe. O femeie mică de statură, cu părul de culoarea nisipului, care lucra în boxa de lângă a lui Winston, se așezase între ei. Fata cu părul negru stătea exact în spate.
În clipa următoare, tele-ecranul cel mai mare din fundul sălii slobozise un glas sinistru, ca scrâșnetul unei mașinării neunse. Un zgomot care-ți strepezea dinții și-ți ridica părul la ceafă. Începuse Ura.
Ca de obicei, pe ecran apăruse chipul lui Emmanuel Goldstein, Dușmanul Poporului. Printre spectatori începuseră fluierăturile. Femeia cea măruntă cu părul ca nisipul scosese un țipăt de groază amestecată cu scârbă. Goldstein era un renegat și un decăzut care, odată, cu mult timp în urmă - nimeni nu-și mai amintea cu siguranță cât anume - fusese una din figurile de frunte ale Partidului, aproape la același nivel cu Fratele cel Mare însuși, dar pe urmă se angajase în activități contrarevoluționare, fusese condamnat la moarte dar, nu se știe cum, scăpase și dispăruse ca prin minune. Programul celor Două Minute de Ură varia de la o zi la alta, dar nu era zi în care Goldstein să nu fie personajul principal. El era primul trădător, cel dintâi care pătase puritatea Partidului. Toate ticăloșiile îndreptate împotriva Partidului care urmaseră, toate trădările, actele de sabotaj, ereziile, deviațiile, toate izvorau direct din teoriile lui. Undeva, nu se știa bine unde, el mai era încă în viață și-și organiza comploturile: poate undeva dincolo de ocean, sub protecția străinilor care-l plăteau, sau, așa cum se zvonea din când în când, poate se ascundea pe undeva chiar în Oceania.
Lui Winston i se crispase diafragma. Ori de câte ori vedea figura lui Goldstein, îl încercau sentimente amestecate. Avea o față prelungă și osoasă de evreu, cu o coamă de păr alb, ca o aureolă, și o barbă micuță, ca de țap; o figură inteligentă și, totuși, eminamente demnă de dispreț; purta o pereche de ochelari proptiți pe vârful nasului, care-i dădeau o înfățișare de prostie senilă. Semăna cu o oaie și chiar și în voce avea inflexiuni ovine.
Goldstein își debitase, ca de obicei, atacul veninos împotriva doctrinelor Partidului, atac atât de exagerat și de ticălos încât până și un copil ar fi trebuit să vadă prin el, dar care, totuși, era exact atât de plauzibil cât să-ți dea sentimentul alarmant că alții, cu mai puțin echilibru psihic, ar fi putut fi induși în eroare. Îl insultase pe Fratele cel Mare, denunțase dictatura Partidului, ceruse încheierea imediată a păcii cu Eurasia, solicitase libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea de întrunire, libertatea de gândire, zbierând ca un isteric despre trădarea Revoluției - Totul într-o vorbire polisilabică rapidă, ca un fel de parodiere a stilului obișnuit al oratorilor Partidului, care conținea chiar și cuvinte din Nouvorbă; de fapt mult mai multe asemenea cuvinte decât folosea oricare membru al Partidului în viața de toate zilele. Și în tot timpul ăsta, ca să nu aibă nimeni nici cel mai mic dubiu asupra realității pe care o acopereau lătrăturile viclene ale lui Goldstein, în spatele lui, pe tele-ecran, mărșăluiau interminabile coloane ale armatei eurasiene - rânduri peste rânduri de bărbați solizi, cu fețe asiatice imobile, care veneau în valuri până la suprafața ecranului și pe urmă dispăreau pentru a fi înlocuite de altele exact la fel. Tropăitul ritmic și monoton al cizmelor soldaților forma fundalul vocii behăitoare a lui Goldstein.
Înainte de a se fi scurs treizeci de secunde de Ură, jumătate din lumea din sală începuse să aibă manifestări necontrolate de furie. Fața aceea ca de oaie de pe ecran, mulțumită de sine, și sentimentul terifiant de forță pe care-l dădea armata Eurasiană din spatele ei erau prea mult: și, pe urmă, până și vederea lui Goldstein sau gândul la el provocau automat frică și mânie. El era obiectul urii mai constant decât Eurasia sau Estasia, pentru că atunci când Oceania se afla în stare de război cu una din aceste puteri, cu cealaltă era în general în relații de pace. Se petrecea însă ceva ciudat: deși Goldstein era detestat și disprețuit de toată lumea, deși în fiecare zi și de o mie de ori pe zi, pe podiumuri, la tele-ecran, în ziare, în cărți, teoriile lui erau respinse, zdrobite, ridiculizate, proclamate sus și tare, în văzul mulțimii, ca să se vadă ce prostii lamentabile erau, în ciuda tuturor acestor lucruri, influența lui parcă niciodată nu slăbea. Se găseau întotdeauna alți și alți naivi care erau seduși de el. Nu trecea zi în care Poliția Gândirii să nu demaște spioni și sabotori care acționau la ordinele lui. Era comandantul unei mari armate din umbră, o rețea secretă de complotiști fideli răsturnării Statului. Frăția - așa se părea că se numea. Umblau și unele vorbe șoptite, despre o carte îngrozitoare, un compendiu al tuturor ereziilor, al cărei autor ar fi fost Goldstein și care ar fi circulat clandestin pe ici pe colo. Era o carte fără titlu. Lumea vorbea despre ea, dacă vorbea, spunându-i, pur și simplu, cartea. Dar asemenea lucruri nu le știai decât din zvonuri vagi. Nici Frăția și nici cartea nu erau subiecte despre care vreun membru al Partidului ar fi vorbit dacă putea cumva să nu vorbească.
În al doilea minut, Ura ajunsese dementă. Oamenii se foiau în sus și-n jos pe scaune și zbierau în gura mare, sforțându-se pentru a acoperi vocea behăitoare de la tele-ecran, care te scotea din minți. Femeia cea măruntă cu părul ca nisipul se făcuse stacojie la față, iar gura i se deschidea și se închidea parcă ar fi fost un pește pe uscat. Până și fața aspră a lui O'Brien se îmbujorase. Stătea drept pe scaun, cu pieptul lui solid umflându-i-se și tremurând, ca și cum ar fi rezistat asaltului unui viol. Fata cu păr negru din spatele lui Winston începuse să țipe; "Porcule! Porcule! Porcule! " și deodată apucase un dicționar gros de Nouvorbă și-l aruncase în tele-ecran. Cartea îl lovise pe Goldstein în nas și ricoșase; vocea continuase însă neabătută. Într-un moment de luciditate, Winston se trezise urlând ca toți ceilalți și izbind violent cu călcâiul în bara de la scaun. Ce era îngrozitor la cele Două Minute de Ură nu era faptul că fiecare trebuia să-și joace rolul ci, dimpotrivă, că nimeni nu putea să nu intre în joc. În treizeci de secunde orice prefăcătorie nu mai avea sens.
Un extaz hidos al fricii și răzbunării, dorința de a ucide, de a tortura, de a zdrobi fețele cu barosul se scurgeau ca un curent electric prin întregul grup de oameni, transformându-l pe fiecare, chiar împotriva voinței sale, într-un dement care se schimonosea și zbiera. Și totuși, furia care te cuprindea era o emoție abstractă, fără direcție precisă, pe care o puteai comuta de la un obiect la altul, ca flacăra unei lămpi de sudură. Astfel, era câte un moment când ura lui Winston nu se îndrepta deloc spre Goldstein ci, dimpotrivă, spre Fratele cel Mare, spre Partid și spre Poliția Gândirii; În asemenea momente, inima lui se întorcea către ereticul acela singuratic și batjocorit de pe ecran, singurul campion al adevărului și logicii într-o lume de minciuni. Iar în clipa imediat următoare, era și el la fel ca toți ceilalți din jurul lui și tot ce se spunea despre Goldstein i se părea adevărul adevărat. În aceste momente, ura lui secretă față de Fratele cel Mare se transforma în adorație, iar Fratele cel Mare se înălța precum un turn protector neînvins și neînfricat care stătea ca o stâncă în fața hoardelor Asiei, pe când Goldstein, deși era izolat și neajutorat, și însăși existența lui părea îndoielnică, parcă ar fi fost un fel de vrăjitor sinistru capabil, prin simpla forță a vocii sale, să demoleze edificiul civilizației.
Puteai chiar, în unele momente, să-ți orientezi ura în cutare sau cutare direcție printr-un act de voință. Deodată, cu acel gen de efort cu care-ți smulgi capul de pe pernă în toiul unui coșmar, Winston reușise să-și transfere ura de la omul de pe ecran la fata cu părul negru din spatele lui. Prin minte îi trecuseră niște vii și frumoase halucinații. Se făcea că o bătea cu un baston de cauciuc până o omora; se făcea că o lega de un stâlp goală și o ciuruia cu săgeți, ca pe sfântul Sebastian; se făcea că o viola și că-i tăia beregata în momentul când ejacula în ea. Și totuși, ce era mai bine ca înainte era că-și dădea seama de ce o ura. O ura pentru că era tânără, drăguță și fără sex, pentru că voia să se culce cu ea și nu avea să facă niciodată treaba asta, pentru că în jurul taliei ei suple și frumoase, care parcă te ruga s-o cuprinzi cu brațul, nu era decât eșarfa aia roșie odioasă, simbolul agresiv al frigidității.
Ura își atinsese punctul culminant. Vocea lui Goldstein devenise realmente o behăială și pentru o clipă figura i se schimbase într-un cap de oaie. Pe urmă, capul de oaie se transformase într-o figură imensă și înfricoșătoare de soldat Eurasian care părea că înaintează cu pistolul-mitralieră țăcănind și că sare afară din suprafața ecranului, așa încât unii spectatori din rândul întâi se lăsaseră realmente pe spate cu scaunele. Dar, în același moment, fiecare scosese câte un oftat adânc de ușurare: figura cea monstruoasă se transformase în figura Fratelui cel Mare, cu părul negru, cu mustața neagră, plin de forță și de o liniște misterioasă, umplând aproape tot ecranul. Nimeni nu auzea ce spunea Fratele cel Mare. Nu erau decât niște vorbe de încurajare, de genul celor care se rostesc în focul luptei și pe care nu le poți distinge una câte una, dar care îți redau încrederea în tine prin simplul fapt că sunt rostite. Pe urmă figura Fratelui cel Mare dispăruse, iar în locul ei apăruseră cele trei lozinci ale Partidului, scrise cu litere mari: "RĂZBOIUL ESTE PACE" "LIBERTATEA ESTE SCLAVIE" "IGNORANȚA ESTE PUTERE"
Dar figura Fratelui cel Mare mai stăruise parcă pe ecran câteva secunde, ca și cum efectul ei asupra retinelor spectatorilor ar fi fost prea viu pentru a se șterge imediat. Femeia cea măruntă cu părul ca nisipul se aruncase peste spătarul scaunului din față și-și întinsese brațele către ecran scoțând un murmur tremurat care suna ca un fel de "Salvatorul meu!" . Pe urmă, își îngropase fața în mâini. Se vedea clar că se ruga. În acel moment, întregul grup de oameni începuse să intoneze, profund, încet și ritmic: "Fra-te!... Fra-te!" , o dată și încă o dată și încă o dată, foarte lent, cu pauză mare între prima și a doua silabă. Era un sunet greu, bolborosit, curios de sălbatic, dincolo de care ți se părea că auzi tropăitul picioarelor goale și duduitul tam-tam-urilor. Acesta continuase timp de aproape treizeci de secunde. Asemenea refren se auzea adeseori în momente de covârșitoare emoție. Într-un fel, era un imn adus înțelepciunii și măreției Fratelui cel Mare, dar, mai mult decât atât, era un act de auto-hipnoză, de înăbușire intenționată a stării conștiente cu ajutorul unui sunet ritmat. Lui Winston i se părea că-i îngheață mațele. În timpul celor Două Minute de Ură nu putea să nu ia parte la delirul general, dar această scandare subumană "Fra-te!... Fra-te!" îl înfiora de fiecare dată. Evident că scanda și el alături de ceilalți; ar fi fost imposibil să faci altfel. A-ți disimula sentimentele, a-ți controla fața, a face exact la fel ca toată lumea, acestea erau reacții instinctive. Dar exista un interval de câteva secunde în care expresia din ochii lui l-ar fi putut cu siguranță trăda. Exact într-un asemenea moment se petrecuse lucrul acela important - dacă, într-adevăr, se petrecuse.
Timp de o clipă, ochii lui și ai lui O'Brien se întâlniseră. O'Brien se ridicase. Își scosese ochelarii și tocmai era pe punctul de a și-i potrivi înapoi pe nas. Dar, timp de o fracțiune de secundă, ochii lor se întâlniseră și, în răstimpul cât se petrecuse acest lucru, Winston înțelesese - da, înțelesese! - că O'Brien gândea la fel ca el. Între ei doi se schimbase un mesaj de neconfundat. Era ca și cum mintea fiecăruia s-ar fi deschis și gândurile ar fi zburat de la unul la celălalt prin ochi. "Sunt de partea ta" , păruse a-i spune O'Brien. "Știu precis ce gândești, știu totul despre disprețul tău, despre ura ta, despre scârba ta." "N-avea grijă, sunt de partea ta!" Pe urmă, acea scânteie de inteligență dispăruse, iar fața lui O'Brien devenise tot atât de impenetrabilă ca și a tuturor celorlalți.
Asta fusese tot și deja nu mai era sigur că se petrecuse cu adevărat. Asemenea incidente nu aveau niciodată nici cea mai mică urmare. Tot ce făceau era să mențină vie în el credința - sau speranța, mai degrabă - că și alții, afară de el, erau dușmanii Partidului. Poate că totuși zvonurile despre marile comploturi ilegale erau adevărate - poate că Frăția chiar exista! Era imposibil, în ciuda nenumăratelor arestări, mărturisiri și execuții, să fii sigur că Frăția nu era numai un mit. Uneori credea în existența ei, alteori nu. Nu avea nici o dovadă, numai priviri fugare care puteau să însemne orice sau să nu însemne nimic, frânturi de conversație la care trăgea cu urechea, însemnări ilizibile pe pereții closetelor; odată, când se întâlniseră doi inși care nu se cunoșteau, văzuse chiar și o mișcare imperceptibilă a mâinii, care putea fi un semnal de recunoaștere. Totul ținea de domeniul presupunerilor și evident că el își imaginase orice. Se dusese înapoi în boxa lui fără să se mai uite la O'Brien. Ideea de a merge mai departe decât acel contact de moment nu-i trecuse prin minte. Riscul ar fi fost neînchipuit de mare chiar și dacă ar fi știut ce trebuia să facă pentru asta. Timp de o clipă sau două schimbaseră o privire echivocă și asta era toată povestea. Dar până și ăsta era un eveniment memorabil în singurătatea claustrată în care erai obligat să trăiești.
Winston se dezmetici și se îndreptă pe scaun. Scoase o râgâială: ginul i se ridica din stomac.
Ochii i se lăsară din nou pe pagină. Își dădu seama că, în timpul cât stătuse plonjat în meditații, mai scrisese ceva, printr-un fel de act automat. Dar nu mai era același scris neîndemânatic și crispat dinainte. Tocul îi alunecase cu voluptate peste hârtia fină și așternuse niște litere mari și ordonate: "JOS FRATELE CEL MARE" "JOS FRATELE CEL MARE" "JOS FRATELE CEL MARE" "JOS FRATELE CEL MARE" "JOS FRATELE CEL MARE"
umplând astfel jumătate de pagină.
Nu-și putu reține un sentiment de panică. Era absurd, din moment ce scrierea acelor cuvinte anume nu era cu nimic mai primejdioasă decât actul în sine de a deschide un jurnal; dar, pentru o clipă, îi veni să smulgă paginile irosite și să renunțe cu totul la proiectul ce-și propusese.
Și totuși, nu făcu așa ceva, fiindcă știa că nu avea sens. Fie că scria JOS FRATELE CEL MARE, fie că nu scria, era totuna. Fie că-și ținea jurnalul în continuare, fie că-l lăsa baltă, era același lucru. Poliția Gândirii avea să pună mâna pe el oricum. Comisese deja - ar fi comis-o oricum, chiar dacă n-ar fi scris niciodată nimic pe hârtie - crima esențială care le conținea în sine pe toate celelalte. Crimăgândit, așa se numea. Crimăgânditul nu era ceva ce puteai ascunde la infinit. Te puteai eschiva cu succes o vreme, poate chiar câțiva ani, dar, mai devreme sau mai târziu, tot puneau ei mâna pe tine.
Întotdeauna noaptea - arestările aveau loc invariabil în toiul nopții. Câte o mână brutală te smulgea deodată din somn, scuturându-ți umărul, o lumină îți orbea ochii, în jurul patului vedeai un cerc de fețe de piatră. În marea majoritate a cazurilor nu se făcea proces și nici raport de arestare. Oamenii dispăreau pur și simplu, întotdeauna noaptea. Numele îți era scos din arhive, orice urmă a tot ce făcuseși vreodată era ștearsă, existența însăși îți era negată și pe urmă uitată. Erai abolit, anihilat: vaporizat era termenul uzual.
O vreme fu cuprins de un fel de isterie. Începu să scrijelească neîngrijit, în grabă:
or să mămpuște cem pasă or să mămpușten ceafă num pasă jos fratele cel mare totdeauna tempuscăn ceafă num pasă jos fratele cel mare
Se lăsă pe spate în scaun, cam rușinat și puse tocul jos. În clipa următoare tresări violent. Cineva bătea la ușă.
Au și venit! Rămase nemișcat ca un șobolan, cu speranța deșartă că respectivul, oricine ar fi fost, avea să plece după o singură încercare. Dar nu, bătaia se repetă. Cel mai rău lucru de pe lume era să întârzii. Inima îi duduia ca o tobă, dar fața, dintr-o lungă obișnuință, era, probabil, imobilă. Se ridică și se duse greoi către ușă.