Uses ISO Latin-2 encoding
Desigur că Mihai Rădulescu nu a greșit revenind într-un mod nou, în cartea de față, asupra temei RUGUL APRINS. Societatea religioasă și culturală ce a luat ființă la Mănăstirea Antim, curând după încetarea războiului, a avut o însemnătate prea mare pentru Ortodoxia Română ca să nu se încerce o adâncire a fenomenului, o îmbogățire a documentației, o portretizare mai colorată și mai amplă a membrilor ei, decât în RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE de același autor, care a stârnit interesul, epuizându-se îndată după apariție și a provocat realizarea a două emisiuni ale Televiziunii. Dintre prezențele acestor membri în TESTAMENT ÎNTRE ÎNGER ȘI DIAVOL, aceea a întemeietorului grupului mențonat de clerici și mireni cărturari, ieroschimonahul Daniil, ca și ale dr. V. Voiculescu și Gh. Dabija, capătă acum proporțiile cuvenite unor adevărate personaje de roman. și nu numai ele.
În plus, lucrarea se vădește una confesivă, gen cvasiabsent din literatura privitoare la viața Bisericii Ortodoxe Române.
Undeva în text, scriitorul își arată speranța de a putea, cândva, pune bazele romanului ortodox. Credem că a și făcut-o cu incitantul TESTAMENT ÎNTRE ÎNGER ȘI DIAVOL, fără să se depărteze de adevărul istoric din care s-a născut scrierea, ci revelându-l cititorului dornic și de informație, nu numai de defrișările psihologice și de satisfacțiile literare oferite de această scriere. Neașteptate documente din epocă, de altfel, îmbogățesc structura lucrării.
Pe de altă parte, socotim că acest titlu putea fi înscris ca nr. 3 al Colecției POVESTIRI DIN VIEȚILE SCRIITORILOR ROMÂNI, înființată de autor anul acesta, alături de cele două apariții precedente, privitoare la Liviu Rebreanu, țnându-se seama de ponderea pe care o au în trama narațiunii personajele poeților Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil) și V. Voiculescu, citați mai sus.
Totuși, mai înainte de orice, TESTAMENT ÎNTRE ÎNGER ȘI DIAVOL se adresează iubitorilor Bisericii Ortodoxe Române și prețuitorilor mucenicilor Ei.
Narațiunea devine îndrumar pentru creștinul începător, mai ales pentru tineret, sprijin pentru duhovnic, pildă pentru preot și monah; atrage atenția asupra greutăților întâmpinate în viața duhovnicească de aceia care nu sunt înzestrați cu o cunoaștere profundă a întemeierii dogmatice a credinței lor, asupra rătăcirilor induse de un zel pripit și fără obiect , asupra seriozității cu care se cuvine să se apropie ei de marile hotărâri ale credinței. și, cu osebire, lasă să se perceapă, cu smerenia necesară, intervenția Proniei Dumnezeiești în viața noastră în lume, nu rareori cutremurătoare în paginile acestui volum.
Fie ca acest TESTAMENT să-și plinească menirea de semnal de alarmă și de chemare la o revizuire a propriei existențe a fiecărui cititor, pentru punerea unui alt început în viață, unul bun.
P. S. Episcop
TEODOSIE SNAGOVEANUL
PÂNĂ MAI IERI, kilometrul 0 al Țării era socotit a se găsi în micul parc ce îmbrățișează zidurile vechi, trainice și semețe ale bisericii Sfântul Gheorghe din București. Îl desemna o statuie ciudată, dacă statuie putea fi numită, deoarece închipuia un subiect cu care sculptorii erau mai puțin hârșîiți: reducea la mai nimica globul pământesc, cu axă, ecuator și meridiane, cu scoarța dintre ele neînchegată.
Pentru sufletul copilului ce eram, în acele timpuri de dinainte și din curgerea celui de al doilea război mondial, arăta foarte tulburătoare. Când joaca primprejurul ei îmi dădea răgaz să-mi arunc privirile asupra bronzului împresurând, cu pauze, sfera imaginară, a cărei înălțime mă depășea de cinci-șase ori, dacă nu chiar mai mult, legam statua (în frumoasa limbă eminesciană) de un alt monument, înălțat pe un soclu de ciment, la o depărtare de vreo zece metri, drept în fața ușii de intrare în numitul lăcaș al Sfintei Liturghii: arătarea, ce mi se înfățișa uriașă, a Domnului martir Constantin Brâncoveanu. Pentru mintea mea firavă și neîncercată, centrul României aproape coincidea cu mucenicia pentru credința strămoșească, de care nu-l puteam despărți.
E cunoscut că, în epocile imemoriale, mitice, cetățile erau clădite în centrul lumii, deoarece închipuiau icoane ale unor centre spirituale, adică oglindeau ordinea celestă. Prin cuvenita așezare, izbuteau să se afle în plină înrâurire cerească. Astfel, Heliopolis, adică orașul Soarelui; Salem, cetatea Păcii; Luz, numită de Iacov: Beith-el, cu alte cuvinte: casa lui Dumnezeu. În India, ele imitau Ayodhyâ, cetatea zeilor, capitala devenind astfel centrul și rezumatul imperiului. Fără a mai pune la socoteală că simbolica lor fiind feminină, centrul le era unul generator; fapt pentru care sumă de zeițe ale antichității se preumblau încununate cu o coroană de ziduri.
În această grădină publică de dimensiuni mărunte, din jurul bisericii Sfântul Gheorghe, bombardamentele dinspre finele celui de al doilea război mondial au impus primăriei săparea unor tranșee și adăposturi subterane, pentru folosul trecătorilor, dacă i-ar fi surprins prin vecinătăți căderea bombelor vrăjmașe. Ceea ce se însoțea foarte bine, din punct de vedere simbolic, atât cu refugiul duhovnicesc reprezentat de lăcașul de rugăciune, cât și cu evocarea jertfei pentru Hristos a Domnului Țării Românești, precum și a întregii sale familii: la pieptul lui - adică al mucenicului - și al lui Dumnezeu să ne căutăm salvarea, se tălmăcea simbolul. Acoperirea micii cuprinderi verzi cu dâmburile înguste, prelungi și cu șleau șerpuit , boltite de tavanele scunde ale adăposturilor, dobândea și o altă noimă, datorită frățietății cu prima lucrare în metal auriu-cenușiu-verzui pomenită; centrul Țării, scurmat din nevoia scăpării vieții de la o moarte înfricoșătoare, arăta situația generală a românimii amenințate de pretutindeni, cât pe ce să fie ștearsă de pe fața pământului.
J
Cititorului îi datorez încă o amintire. Menționarea ei este necesară pentru a se înțelege de ce m-am implicat în scrierea cărții de față; iar din împrejurarea memorată, așa cum am început a propune lecturii, nu este important, din nou, decât aspectul simbolic.
Plecând pe front și temându-se că nu se mai întorcea - cum lăsa în urmă o soție tânără, fără serviciu, și un copil neajutorat, care nici măcar școala primară n-o începuse -, își mută, tatăl meu, cărțile, adunate de la vârsta de paisprezece ani, într-o prăvălie închiriată în spatele bisericii Sfântul Gheorghe, pe strada Cavafii Vechi. Și-și denumi biblioteca ce-i slujise cu credincioșe până atunci: bibliotecă de împrumut. Plăteai un abonament modic și luai cărți acasă pentru o perioadă necesară delectării, informării, instruirii sau sufocării timpului suferinței, ce murseca existențele familiilor de ostași.
Deci, pentru mine, centrul pământului și centrul României, Kilometrul Zero al Existenței, coincidea și cu CARTEA .
Un spațiu, pe cât se arată, sacru.
J
Dușmanii au cotropit Patria. Și-au adus guvernul lor. Acesta s-a grăbit să smulgă din glod reprezentarea Pământului. În albia ei s-a întins, cu dinainte socotință, sediul unei șlehte de gunoieri ai Capitalei. În locul mândrei structuri de bronz, ce ne amintea că suntem înrădăcinați în centrul lumii civilizate (în tradiția fiecărui popor apare această idee; iar fără forța ei, nici un neam n-ar propăși, căci n-ar mai fi împins dindărăt de nici un crez național, odată lipsit de luminata amăgire), în locul statuii, spuneam, s-au ridicat maldărele de gunoi și se rostogoleau tumbăraiele mutate de ici-colo de către țiganii mahalalelor târâtoare la marginile Capitalei.
Bombardamentele nemaiamenințând Bucureștii, iar municipalitatea negrăbindu-se a astupa șanțurile salvatoare, trecătorii, cu inventivitatea pentru care românul este renumit, le găsiră tranșeelor și adăposturilor o destinație practică nouă: la preschimbară în umblătoare publice gratuite și în aer liber. Astfel deveniră o școală la care a învățat dezinteresul nostru pentru trecut, sfințenie și cultură băiețașul de opt ani ce eram, răbojul lecțiilor îmbeznate ale căreia mai pâlpâie prin zecile de ani, într-o lectură împovărătoare a edițiilor mereu înnoite în vederea edificării adultului.
Măcar astăzi gunoierii ș-au mutat reședința pestilențială din cotorul României ( cum denumea cu talent Capitala o țărancă neștiutoare de carte, despre care mi-a pomenit muzicologul Vasile Tomescu). Comuniștii aveau un scop limpede ca lumina zilei, când au hotărât schimbarea de destinație a parcului.
Dădeau de înțeles că le sta în gând să curețe România de tot ce era mai românesc, de Ortodoxia ei, lăsată de Constantin Brâncoveanu moștenire scrisă cu sânge. Oricine străbătea centrul Patriei era obligat, în vremurile noi, să-și pângărească privirile și inima cu vedenia sordidă pusă la îndemâna tuturora de noul regim, care șoptea pestilențial: "Și tu ești un gunoi, într-o țară preschimbată în gunoi, pe care, ca pe orice gunoi, o vom lăsa să putrezească, departe de privirea omenească" .
Pierise nobila stăpânire a Brâncoveanului. Ațintirile sale vulturești vegheau, sub orânduirea de import, gunoiul românesc ș privata urmașilor, iar nu globul pământesc.
J
De cum ochii minții au început să mi se trezească din somnul copilăriei, m-am întrebat de ce edilii de odinioară ai cetății lui Bucur au stabilit ca monumentul Globului Pământesc să fie așezat acolo și nu la Patriarhie, fiindcă - gândeam eu cu mintea cea proastă - Credința e centrul lumii. La Patriarhie socoteam că era potrivită statuia: sus, pe deal; apărată de altă cruce decât cea din vale, apărată de cea mai de seamă cruce din Țară. Pe măsură ce am crescut și am priceput mai bine sub ce jug imund căzusem, m-a străluminat înțelesul tainic al situării monumentului - înțelesul profetic, dacă vreți -: așa cum am mai spus-o, centrul României, centrul său spiritual era MUCENICIA, nu o instituție administrativă, cum este Patriarhia Română.
Dar, la anii fragezi, nu știam că Patriarhia este o instituție administrativă; o socoteam centrul de foc al duhovniciei românilor; copiii greșesc datorită unei informații incomplete.
Noroc că edilii pomeniți n-au avut nefericita mea idee ș n-au așezat monumentul Kilometrului Zero în fața Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române.
Guvernul roșu ar fi umplut dealul acesteia cu maldăre de gunoi, ascunzând mlădierea Catedralei în sânul perspectivei putreziciunii. Așa, Dumnezeu i-a ferit s-o facă și pe asta.
J
Va să zică, Petru Groza (căruia-i plăcea să i se spună, după moda ardelenească: Doctor, că era doctor în drept, ceea ce a condus incultura dirigenților să-i implanteze statuia, la colțul Facultății de Medicină, bănuindu-l, după titlu, că o fi fost vreun medic) și cu Gheorghiu-Dej - un Gheorghe , după numele bisericii -, încuviințați de scriitorul mason Mihail Sadoveanu, au preschimbat centrul României în sediu al gunoierilor. Să vedem, în continuare, care a fost adaosul lui Nicolae Ceaușescu - de profesie ucenic - și al ciracilor lui, la această schimbare la față simbolică.
Același centru l-a atras și pe el: sacrul (dacă nu soața-i neîncununată, dar resimțind creșteri stelare pe creștet...) i-a jucat festa de a-i sugera să-și clădească visul megalomaniei tot în aria menționată. Nu chiar acolo, dar nici departe: alături de centrul romanului nostru, alături de Mănăstirea Antim.
În anotimpurile arșiței, cu cât te apropiai de acel tărâm, pătrundeai mai adânc într-o lipsă de aer îmbâcsită, sufocantă, ce-ți împiedica vederea s-o perforeze, plămânii s-o absoarbă. Pretutindeni praful demolărilor plutea neturburat, straturi-straturi. Se depunea gros pe piele; rănea conjunctivele; scârțâia pe papilele limbii și între măsele; ieșea din nări tăciune pe batistă.
De pe această porțiune de glie, cu tegumentul de asfalt sfâșiat și carnea caldarâmurilor smulsă, la cea mai ușoară adiere se stârneau vâltori învolburate amenințător. Se ridicau - colb în val nemărginit - și, după umplerea tăriilor, se năpusteau asupra cartierelor cele mai apropiate, ca o invazie de lăcuste patetică. Scrijeleau fațade văruite și geamuri, le înnegreau, ciobeau tencuieli, se infiltrau pe deasupra și pe dedesubtul ușilor prost închise, victime ale modificărilor temperaturii ce le făcuseră lemnul să li se strângă în sine însuși și să lase gol de un deget între ele și toc. Se insinuau în încăperi, în cratițele și oalele neacoperite, în pahare, sub așternut, în dulapuri, cămări, în cade, adevărat coșmar mitologic.
Subțiate, însă nicidecum mai puțin nocive, se rostogoleau mai departe. Atacau suburbiile orașului, mânjeau cu zgură clădiri încă neatinse; se cuibăreau între feliile de pâine ale elevilor care se pregăteau să plece la școală; ori, nopțile, căutau, sub cearșafuri, intimitatea fierbinte a somnului, să nască vise de groază în femei, în bărbați. Nu m-ar mira să aflu, din cine știe ce comunicare științifică, o statistică privitoare la numărul copiilor concepuți atunci, care au ieșit la lumină cu fire de nisip ascunse-n fibrele mușchiulare, în celulele creierelor, în pleure.
Cetățenii slabi de înger pomeneau de primejdia ciumei, fiindcă se desfundaseră, cu prilejul săpăturilor, morminte umplute pe timpul lui Caragea Vodă. Alții acuzau răscolirea pământurilor, a cărămizilor putrede de bătrânețe, a grinzilor și podelelor mucede, a canalizărilor ruginite ce bălteau, de bolile care-i doborau în dureroasa vânzolire din măruntaiele fostelor case. E sigur că se înmulțiseră, ca niciodată, urticariile de tot soiul și cele mai urâte și mai mâncătoare de mădulare. Spitalele asudau de puzderia pacienților suferind de rele misterioase, rămase până astăzi nedezlegate, deci fără tămăduire. E ușor de înțeles că dacă răbdarea bucureștenilor, supusă la prea grele încercări, ținea cu orice preț să dea vina pe măcelărirea stârnitoare de depresiuni nervoase a bătrânului lor oraș, ea ar fi nimerit mai de-a dreptul pricina nenorocirilor obștești de țintuia, ca vinovată, hrana de pușcăriaș îngăduită lor de ani și ani de zile, ca și șubrezirea întregii ființe de pe urma disperării cotidiene. Iar cel mai cert diagnostic al maladiei generale era alergia locuitorilor Capitalei la minciuna generalizată, izvorâtă din setea de laude a Faraonului modern. Oh, cât râvneau să se poată preschimba și ei, la sfârșitul celui de al doilea mileniu, în jidovi rătăcitori... să lepede în urmă epoca de aur, cântată de poeții prea gras, și prea sfruntați ai zbirilor cu cravate roși și pistoale imaginare sau adevărate la brâu...
Când sosea năpasta anotimpurilor ploioase sau încărcate de zăpezi, ținutul imens acoperit de șantiere devenea însuși iadul de gheață. Mlaștini morcovii, unsuroase, clămpăneau sub tălpi, să înghită pantofi scâlciați și bocanci cu bombeuri roase. Straturi subțiri de nea neîntinată, depuse peste noapte văl pe mocirlă, cedau sub greutatea trupurilor ce tăiau vântul, să înainteze. Gleznele cunoșteau scăderea temperaturii din smârcuri cu aceeași precizie ca și tocurile șlempete ale încălțărilor ce se afundau în ele, pentru că labele coborau până se deversau peste aripile de piele tăbăcită ale ghetelor zoile străzii. Dacă se descheia, din nebăgare de seamă, un nasture de la piepții paltonului, prin crăpătură îți ajungea la piele fleoșcăiala grețoasă, rece. Noroaiele te înghițeau și-ți înecau sufletul în atâta obidă că nicicând nu ne vor mai curăți apele soarelui, de vom muri tot murdari, tot umiliți, tot nefericiți. Atmosfera puțea a motorină. Nu vedeai de nourii verzui răbufnind din țevile de eșapament ale basculantelor și excavatoarelor. Coastele se îngreuiau de strădaniile inimii încordate să te ajute să mai faci un pas. Pleoapele ți le ștergeai întruna de stropii de ulei țâșniți până la ele de sub cauciucurile grele, unii ajungând până și-n gură, lunecând în josul gâtlejului spre stomac.
Și a umplut Ceaușescu centrul Capitalei de schelete de blocuri, tencuite cu sângele copiilor vânduți adopțiunii străinilor; cu sângele străinilor vânduți fraților lor de prin alte țări; cu sângele românilor vânduți rudelor ce-i voiau cumpăra, să-i ducă în țări mai potrivite viețuirii omului sărac și cinstit. Bucureștiul devenise centrul mizeriei și al nefericirii naționale.
Marea mucenicie, începută după război, preschimbase Țara într-o arenă cu fiare.
J
Cititorul a înțeles că în acest centru ne vom opri în cele ce urmează, la Kilometrul 0 al României.
Cu atât mai mult cu cât Revoluția din Decembrie 1989 a adăugat la simbolica lui o deschidere nouă. În Piața Universității a curs sângele nevinovat al tineretului român care scanda: Jos comunismul! Generația mlădițelor a găsit potrivit să mute locul Kilometrului 0 al Patriei cu câteva sute de metri mai sus decât cel inițial: acolo unde a fost jertfită pentru libertate. Dar în același perimetru; sub oblăduirea altei cruci, aceea a bisericii Colței, și sub privegherea Universității - adică a Culturii noastre Răstignite.
Noi vom coborî, în căutarea aceluiași Kilometru 0, de la biserica Sfântul Gheorghe până nu departe de poalele dealului Patriarhiei. Ninși de raza Luminii line, vom căuta Sfânta Mănăstire Antim, deci.
LA NU MULT TIMP după ce am publicat volumul RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE , în cuprinsul căruia, alături de altele, se încearcă și o monografie sentimentală a grupului de cercetare și trăire mistică, alcătuit din înalți cărturari și clerici dintre cei mai profunzi, reuniți de anchetatori sub numele ce a devenit însuși titlul cărții, am avut norocul să citesc culegerea de texte a părintelui dr. Vasile Vasilachi: DE LA ANTIM LA POCROV. MĂRTURII ȘI MĂRTURISIRI.
Autorul, astăzi Vicar al Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America și Canada și preot al parohiei Sfântul Nicolae, din New York, a fost starețul Mănăstirii Antim, în perioada 1944-1948. Or, ceea ce a însămânțat atunci Prea Sfinția Sa, după alți conducători de renume, a rămas viu, să rodească toate câte le-am povestit în scrierea numită, pe care le voi relua aici altcum, mult îmbogățit (pentru ca să mă lămuresc eu însumi asupra mea și a trecutului meu, bun, rău, cum a fost, că dintr-acestea două am ieșit cel de astăzi, pe care continui să doresc a-l cunoaște - și tare mi-e teamă că nu voi ajunge la asta niciodată).
Și se cuvine știut că Prea Cuviosul stareț Vasile n-a urmat unor monahi oarecari, ci după alți stareți ca: Arhiereul Irineu Mihălcescu, Arhiereul Emilian Antal, Protosinghelul Nicodim Ioniță, Arhiereul Eugeniu Laiu, duhovnici unul și unul, oameni de cultură, de prestanță, culmi ale trăirii contemplative și active; drept care, sarcina nu-i fu ușurată, ci, dimpotrivă, provocatoare, incitatoare, dar pe măsura sa spirituală.
De aceea m-a bucurat prilejul de a afla mai exact cât era întinsul și cuprinsul de mare al preocupărilor viețuitorilor din acest așezământ călugăresc înainte de epoca știută de mine, nu puțin lucru fiind să descoperi că în țara ta s-au numărat mult mai mulți oameni de seamă decât te-a lăsat istoria falsificată ieri să înveți și că strădaniile lor tindeau să salte generația ta și următoarele departe peste ceea ce tu și ceilalți ați izbutit singuri, lipsiți de îndrumare metodică, pedagogică, inimoasă.
La preluarea conducerii obștii, noul stareț avea în sarcină întreținerea, cu masă inclusă, a patruzeci de călugări studenți, ca și perspectiva renovării întregului complex de construcții al mănăstirii, cu osebire înlocuirea celor două turle de lemn. Urmărind numele înscrise în lista membrilor Comitetului de renovare, cititorii vor găsi și cele a trei persoane care urmau să fie condamnate în lotul politic denumit de anchetă, peste câțiva ani: RUGUL APRINS. Iată-i pe aceia care au răspuns chemării starețului Vasile: Generalul Gheorghe Stratilescu, Generalul Gheorghe Iorgulescu, Generalul Ioan Țone, Generalul Traian Tetrat, Profesorul Universitar Alexandru Mironescu, scriitorul Sandu Tudor și Protosinghelul Sofian Boghiu (secretar și casier). Cei trei din urmă vor plăti cu libertatea dragostea lor de Biserică, peste aproximativ cincisprezece ani, în lotul despre care a fost vorba. Prof. Al. Mironescu l-a adus jertfă, în marea sa mucenicie, și pe fiul său Șerban, student la facultatea de filologie, secția de limbi clasice, tânăr care se pregătea să meargă în întâmpinarea chemării sale teologice. Pilda Brâncoveanului n-a fost uitată.
Alături de aceste griji gospodărești, starețul tutela în chilia sa ședințele literare de joi seara, de la Mănăstirea Antim. Cei mai mulți dintre bărbații citați ca participând la ele îmi erau cunoscuți la data când mi-am întocmit fișele pentru cartea precedentă, dar nu și prezența unor intelectuali de talia unui Mircea Vulcănescu și a unui Arhimandrit la aceste întruniri: P.C. Haralambie Vasilachi, fratele starețului, și el scriitor de elită.
Cer cititorului îngăduința de a prelua unele dintre caracterizările aflate în volumul pomenit, al cărui autor a fost martor ocular și suflet al desfășurării unei strălucite pleiade de cugetători, nu ca mine, care pe cei mai mulți nici nu i-am cunoscut și mai tare aș strica bunul lor renume de m-aș apuca să le istorisesc, din bănuiala mea nesigură, faptele. Respectivele rânduri prilejuiesc și consemnarea câtorva dintre subiectele ce au atras un public numeros la acele reuniuni:
Ion Marin Sadoveanu care ne-a citit manuscrisul său mărunt și îndesat scris cu penița, care prezenta într-o înfățișare excelentă scena martirajului Sfântului Ioan Botezătorul (...), Arhimandritul Haralambie Vasilachi, cu prezentarea sa filosofică a Adevărului absolut; (...) Paul Sterian, care a înfățișat viața a doi sfinți, în două ședințe. Nu pot uita adâncimea analizei psihologice în care a înfățișat viața marii mucenițe Anastasia Fecioara, izbăvitoarea de otravă, pe care Biserica noastră o sărbătorește la 22 decembrie.
Apoi, altădată a prezentat Războiul nevăzut al Sfântului Cuvios Paisie cel Mare din Egipt, cu tot tezaurul lui de învățături. (...) Spre această bogăție de dăruire a sfinților năzuia însuși Paul Sterian, pe care noi pe dreptul îl socoteam ca pe un Mecena pentru multele iș frumoasele realizări de la Mănăstirea Antim. La fel se înfățișa în comuniunea celor din cercul literar de la Antim scriitorul Sandu Tudor, care scânteia cu un spirit critic în bogăția sa de cunoștințe în spiritualitatea creștină și necreștină a lumii contemporane(...). Cât privește pe Alexandru Mironescu - Codin - cum îi spuneam noi, venea cu prestigiul său universitar, cu probitatea sa științifică și filosofică, dovedită cu prisosință în cartea ce-i apăruse în acest timp, LIMITELE CUNOȘTINȚELOR EXACTE, pe care o ilustra în chip cu totul obiectiv - cum forțele înseși se distrug unele pe altele și sfârșesc așa precum au avut și un început.
Mai sunt pomeniți dr. Vasile Voiculescu și Profesorul Anton Dumitriu.
Va să zică, la Antim se născuse spontan o școală literară ortodoxă.
Cunoscându-se valoarea condeielor înjugate, nu mă tem să afirm că ea ar fi putut dobândi în timp un preț la fel de mare cu aceea a celebrilor poeți și prozatori catolici din Franța inter- și postbelică, mă refer la curentul literar susținut de un Peguy, un Mauriac, un Claudel, un Maritain, continuați astăzi de un Bernanos, ar fi putut, dacă nu se insinua din umbră prigoana anti-intelectuală și anti-creștină ce a curmat acel avânt vestitor al unui posibil răsărit, înecat în bezna unui cataclism neașteptat: atragerea țării în patul lui Procust, scurtător de capete și picioare.
Joile literare purtau un dialog cu conferințele de duminică după-amiază.
Acestea erau propuse de aceiași Arhimandrit Haralambie Vasilachi, Prof. Alexandru Mironescu, dr. Vasile Voiculescu, Prof. Anton Dumitriu, Paul Sterian, poetul și pamfletarul Sandu Tudor, dar și de Arhimandrit Benedict Ghiuș, Fratele Andrei Scrima, ca și de Profesorii teologi: Ioan G. Savin, Pr. Dumitru Stăniloae, de Generalul prozator Constantin Manolache, de Mitropolitul Tit Simedrea și de nenumărați alții - ierarhi, profesori secundari, ingineri, medici, chiar și studenți.
Mănăstirea încuraja și creația artistică. O comisie compusă din plasticianul Mac Constantinescu, Prof. Al. Mironescu, poetul și ziaristul Sandu Tudor, Prof I.D. Ștefănescu, a premiat cei mai buni iconari ortodocși:
Arhimanditul Sofian Boghiu și pictorul Eugen Profeta. Iar compozitorul Paul Constantinescu, organizatorul corului Mănăstirii, condus de Protosinghelul Veniamin Gavrilovici, a primit un premiu de șase milioane lei pentru cele două ORATORII ale sale, ce au schimbat destinele muzicii culte române.
S-a instalat în incinta Mănăstirii și un cuptor pentru ceramică. Din păcate, a fost mutat la Patriarhie. Pictorița Olga Greceanu, invitată, a împodobit cu mozaicuri zidul exterior frontal al bisericii.
Tot la Antim se întrunea și Cercul ieșenilor: Era o plăcută întâlnire cu toți oamenii de seamă ai Moldovei din vremea aceea: Profesorul universitar Neculcea, Președintele Academiei Ion Simionescu, C. Ifrim, fostul primar al Iașilor, Generalul Constantin Manolache, mare scriitor, frații Ionel și Păstorel Teodoreanu, ce însuflețeau cu verva spiritului lor adunările, avocatul Omer Popovici, Profesorul Ioan Petrovici, cu prestanța sa universitară și ilustru conferențiar, Mihail Sadoveanu, care venea rar, dar totdeauna cu spiritul său de paternitate a Moldovei, atrăgea iubirea tuturor.
La aceștia ar mai fi de adăugat și mulți alții care erau socotiți tot ieșeni, ca Profesorul Mihai Ralea, Profesorul Constantin Fedeleș, Ioan Lucrețiu Pătrășcanu etc. .
O atare explozie cultural-religioasă nu va mai cunoaște Biserica noastră timp de cincizeci de ani, deoarece mare era teama guvernanților de orice adunare de români unde se lucra la îmbogățirea și ascuțirea minții, cu atât mai mult când această operă se întemeia pe cugetarea creștin ortodoxă, al cărei precept de bază este iubirea de aproape, ca opus al luptei de clasă ce trebuia impusă pentru distrugerea neamului. Și nu o cunoaște nici astăzi, deoarece intelectualitatea română a fost scurtată de capetele ei în pușcării, după cum se va vedea mai departe.
Cui i-a folosit această distrugere?
Bineînțeles că vecinului gigant ce nu putea supraviețui decât preschimbând țările mici, de dincolo de hotarele sale, în producătoare de bunuri alimentare și industriale pentru săturarea unui pântec roșu, nesățios , fără fund.
Aceasta este pricina pentru care clericii și cărturarii mireni înhămați la continuarea combustiei spirituale arătate au fost aruncați în temnițe. Prea mare le era impactul asupra credincioșilor, iar el putea deveni îndemn la opoziție.
Cât îi privește pe frații Arhimandriți Haralambie ș Vasile Vasilachi, ei fură obligați din primele zile ale anului 1948 să apuce calea exilului.
Schitul Balamuci nu i-a primit; nici Mănăstirea Căldărușani; nici schitul de lângă Târgoviște: Trivale; nici Stăneștii. În plus, porunca era să fie despărțiți unul de celălalt. Arhimandritul Vasile ajunse la Mănăstirea Neamț; Arhimandritul Haralambie la Schitul Vovidenia. De aici, cel din urmă fu cărat la mănăstirea Dobrovăț; apoi la schitul de lângă Crasna, de unde a fost trimis preot de parohie, în satul Tupilați.
Ultima sa aventură fu scoaterea silnică din monahism și revenirea în casa părintească.
Părintele Vasile, chemat de la Neamț, a fost uns stareț la Mănăstirea Moisei. De aici, reveni la Neamț. Ulterior plecă stareț la Schitul Pocrov, în noiembrie 1949. Viețui pe loc până în 1959, când fu alungat din monahism, prin același decret anti-monahal, ca și fratele său.
Apoi au fost ambii arestați, rostogoliți de năvala valului ce i-a răpit libertății și pe călugării și mirenii din lotul RUGUL APRINS.
N-aș vrea să închei acest prim capitol privitor la Antim sub semnul stelei care luminează viețile lor pierdute îndărătul gratiilor. Mai curând socot că se potrivește a-l lăsa pe însuși părintele Vasile să pună capăt rândurilor de față, în dulcele său stil bisericesc (nu lipsit de ironie, în prima parte), cu evocarea vieții de obște de la Pocrov:
"Nu aveam cartelă de gaz, căci nimenea nu era salariat, dar foloseam din plin lumina soarelui, lumina zilei era a noastră, a tuturor, fără cartelă. Sfintele Slujbe le făceam noaptea; când perdelele întunericului cădeau, noi intram în paraclis și la lumina blândă a lumânării ne rugam până târziu, săvârșind Ceasul al IX-lea,Vecernia, Pavecernița ș Acatistele. La fel dimineața, când răsărea Steaua Dimineții, pare că aud și acuma pe Părintele Haralambie, care nu avea timp să-și strângă șnururile de la ghete, cum alerga tropăind pe cerdac către paraclis, oprindu-se la fereastra părintelui Varahil, strigându-i să meargă la biserică, dar el de la prima chemare și răspundea: Sunt gata! - sculându-se din scaunul lui de lemn în care a dormit toată viața. Și-n tainica lumină a lumânării din biserică, ce căuta să risipească cât de cât întunericul, părintele Varahil rostea Psalmii tuturor Ceasurilor pe de rost, apoi, când din altar, unde era totul pregătit pentru Sfânta Liturghie, Părintele Haralambie, ori eu, spuneam: Slavă Ție Celui ce ai Lumina!, la strană, Protoiereul Gheorghe, fost dirijor de cor, Arhimandritul Demostene, fost dirijor de cor, monahul Dosoftei, fost cântăreț de biserică, cântau îngerește cu toții Doxologia cea mare ș apoi dau răspunsurile la Dumnezeiasca Liturghie. Și când ferestrele Paraclisului erau albăstrite de lumină, noi cu toții ieșeam cu o bucurie duhovnicească de lumină pe care nimenea nu putea să ne-o ieie de pe fețele noastre..."
Au stat Ceasurile, au amuțit psalmodierile, s-au stins lumânările, s-au încuiat ușle, iar Ușle Împărătești s-au făcut nevăzute pentru ochii celor doi frați călugări.
"În toamna ultimului an, cel de al zecelea la Schitul Pocrov, în fiecare seară, de cum umbrele înserării își mișcau perdelele, la gardurile Schitului apărea o ceată de opt urși, săreau gardul, intrau în livadă și toată noaptea, până-n zori, puneau stăpânire pe toată așezarea Schitului. Nimenea nu putea să vină și să treacă pe acolo, iar noi eram prizonieri în casă, căci pe sub ceardacuri ei erau pretutindenea. Așa au venit, zi de zi, săptămână de săptămână și câteva luni, până ce iarna cea grea i-a alungat în peșterile lor. Ne spuneau oamenii toți, nu e semn bun acesta...."
Și n-a fost. N-a fost semn bun deloc.