• body = 1
• name = 158
• div = 2
• head = 2
• hi = 12
• p = 42
• q = 7
• quote = 14
• text = 1
• foreign = 15

Corpus Text

PARTEA ÎNTÂI

1

Într-o zi senină şi friguroasă de aprilie , pe când ceasurile băteau ora treisprezece , Winston Smith , cu bărbia înfundată în piept pentru a scăpa de vântul care-l lua pe sus , se strecură iute prin uşile de sticlă ale Blocului Victoria , deşi nu destul de repede pentru a împiedica un vârtej de praf şi nisip să pătrundă o dată cu el. Holul blocului mirosea a varză călită şi a preşuri vechi. La unul din capete se afla un afiş mult prea mare pentru interior , care înfăţişa figura enormă , lată de peste un metru , a unui bărbat în jur de patruzeci şi cinci de ani , cu o mustaţă neagră şi stufoasă , şi cu trăsături frumoase dar dure. Winston se îndreptă către scări. Nu avea nici un rost să încerce la lift. Chiar şi în vremurile cele mai bune funcţiona doar din când în când , iar în prezent curentul electric era tăiat în timpul zilei , ca parte integrantă a campaniei de economisire organizată în pregătirea Săptămânii Urii. Apartamentul lui se găsea la etajul şapte , aşa încât Winston , care avea treizeci şi nouă de ani şi o ulceraţie varicoasă deasupra gleznei drepte , o luă pe jos , încet , oprindu-se de mai multe ori să se odihnească. Pe fiecare palier , aşezată faţă în faţă cu uşa liftului , figura cea enormă îl privea fix de perete. Era una din acele poze în aşa fel realizate , încât ochii te urmăresc din orice unghi. Textul de dedesubt suna:

Fratele cel Mare ESTE CU OCHII PE TINE

Înăuntru , în apartament , o voce melodioasă citea o listă de cifre legate de producţia de fontă. Vocea venea dintr-o placă de metal dreptunghiulară , ca o oglindă estompată , care făcea corp comun cu suprafaţa peretelui din dreapta. Winston întoarse un buton şi vocea slăbi întrucâtva , deşi cuvintele încă se mai distingeau. Aparatul care se numea tele-ecran , putea fi dat mai încet , dar nu aveai cum să-l închizi de tot. Winston se duse către fereastră:avea o figură fragilă , mai degrabă mică , iar salopeta albastră , care era uniforma Partidului, scotea în evidenţă cât era de slab. Avea un păr foarte blond şi o faţă sangvină de la natură , cu pielea înăsprită de săpunul prost , de lamele de ras tocite şi de frigul iernii care abia trecuse.

Afară , chiar şi prin obloanele trase în jos , atmosfera arăta friguroasă. Jos , în stradă vântul bătea în mici vârtejuri care stârneau praful şi hârtiile împrăştiate şi , deşi soarele strălucea , iar cerul era de un albastru strident , parcă nimic nu avea culoare , cu excepţia afişelor lipite peste tot. Figura cu mustaţă neagră te fixa de sus în jos de la orice colţ mai mare de stradă. Era una şi pe faţada casei de vizavi. Fratele cel Mare ESTE CU OCHII PE TINE , zicea textul , iar ochii cei negrii scormoneau adânc în ochii lui Winston. Mai jos , la nivelul străzii , era un alt afiş , rupt la un colţ , care flutura din când în când în vânt , acoperind şi descoperind un singur cuvânt: SOCENG. Undeva , departe , un helicopter cobora printre acoperişuri , stătea câte o clipă suspendat , ca o albăstrea , şi apoi se ridica din nou , zburând în cerc. Era patrula de poliţie care-şi băga nasul prin casele oamenilor. Şi totuşi , patrulele nu contau. Numai Poliţia Gândirii conta.

În spatele lui Winston , vocea de la tele-ecran îi dădea înainte despre fontă şi despre depăşirea celui de-al Nouălea Plan Trienal. Tele-ecranul recepţiona şi transmitea simultan. Orice sunet pe care l-ar fi scos Winston , mai tare decât o şoaptă foarte slabă , putea fi captat; în plus , cât timp stătea în câmpul vizual al plăcii de metal , putea fi şi văzut , nu numai auzit. Sigur că nu aveai cum şti , în fiecare moment , dacă eşti sau nu ascultat. Cât de des sau după ce criterii intra Poliţia Gândirii pe fiecare post individual - aceasta ţinea de domeniul presupunerilor. N-ar fi fost imposibil nici să urmărească pe toată lumea tot timpul. Dar , în tot cazul , puteau intra pe firul tău oricând aveau chef. Erai obligat să trăieşti - şi de fapt aşa şi trăiai , dintr-o obişnuinţă devenită instinct - cu presupunerea că orice sunet pe care-l scoteai era ascultat şi orice mişcare observată , afară de cazul când era întuneric.

Winston rămăsese cu spatele la tele-ecran. Era mai sigur deşi , cum ştia prea bine , chiar şi un spate poate spune ceva. La un kilometru depărtare se înălţa Ministerul Adevărului , unde lucra el , ca un turn uriaş şi alb deasupra peisajului mohorât. Asta , se gândi el cu un vag dezgust , asta era Londra , principalul oraş al Aerobazei Unu care , la rândul ei , era a treia provincie a Oceaniei ca număr de locuitori. Îşi stoarse memoria după vreo amintire din copilărie care să-i spună dacă Londra fusese întotdeauna chiar aşa. Oare întotdeauna au existat străzile astea cu case din secolul nouăsprezece , degradate , cu pereţii proptiţi în stâlpi de lemn , cu ferestrele astupate cu carton , cu acoperişurile de fier ruginite , cu zidurile alea stupide ridicate în faţa grădinilor şi care se prăbuşeau în toate direcţiile ? sau locurile bombardate , unde praful de ciment se ridica în vârtejuri şi buruienile creşteau pe ici , pe colo , peste grămezile de moloz ? sau locurile unde bombele curăţaseră porţiuni mai mari şi unde răsăriseră coloniile alea abjecte de case de lemn ca nişte coteţe ? Dar nu avea rost , nu-şi putea reaminti: tot ce mai rămăsese din copilăria lui era o serie de imagini foarte limpezi , dar care nu veneau pe nici un fundal şi erau , în cea mai mare parte , de neînţeles.

Ministerul Adevărului - în Nouvorbă , Minadev - te izbea fiindcă era cu totul diferit de oricare altă clădire care se vedea. Era o structură înaltă , imensă , de beton armat alb , strălucitor , în formă de piramidă , care se ridica , terasă după terasă , la trei sute de metri de la pământ. De unde stătea Winston se puteau citi foarte bine cele trei lozinci ale Partidului , scrise cu litere elegante pe faţada cea albă:

RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANŢA ESTE PUTERE

Ministerul Adevărului ar fi avut , după câte vorbeau oamenii , vreo trei mii de încăperi deasupra pământului şi ramificaţiile corespunzătoare dedesubt. Mai existau încă trei clădiri , împrăştiate prin Londra , asemănătoare ca aspect şi ca mărime. Acestea dominau arhitectura din jur în aşa măsură , încât de pe acoperişul Blocului Victoria le putea vedea pe toate patru deodată. Erau sediile celor patru Ministere care-şi împărţeau între ele întreg aparatul de guvernământ: Ministerul Adevărului , care se ocupa cu ştirile , cu distracţiile , cu educaţia şi cu artele frumoase; Ministerul Păcii , care se ocupa cu războiul; Ministerul Iubirii , care se ocupa cu menţinerea ordinii şi disciplinei şi Ministerul Abundenţei , care răspundea de treburile economice. În Nouvorbă , numele lor erau Minadev , Minipax , Miniiub şi Minabund.

Dintre toate , Ministerul Iubirii era cel cu adevărat înspăimântător. Nu avea deloc ferestre. Winston nu fusese niciodată înăuntru şi nici măcar nu se apropiase de clădire , la mai puţin de jumătate de kilometru. Era imposibil să intri acolo altfel decât cu treburi oficiale , şi chiar şi atunci pătrundeai numai printr-un labirint de reţele de sârmă ghimpată , uşi de oţel şi cuiburi de mitralieră camuflate. Până şi străzile care duceau la barierele lui exterioare gemeau de gardieni cu mutre de gorile , îmbrăcaţi în uniforme negre şi înarmaţi cu bastoane.

Winston se întoarse brusc. Îşi compusese pe faţă acea expresie de optimism liniştit pe care era indicat să o arborezi când stăteai cu faţa la tele-ecran. Traversă camera şi merse în bucătărie. Plecând de la Minister la ora prânzului , îşi sacrificase masa la cantină , deşi ştia foarte bine că nu avea nimic de mâncare în bucătărie , afară de un codru de pâine neagră pe care trebuia să şi-l păstreze pentru a doua zi dimineaţa. Luă de pe un raft o sticlă cu un lichid incolor şi cu o etichetă albă pe care scria GIN VICTORIA. Acesta răspândea un miros greţos , uleios , ca de alcool chinezesc de orez. Winston îşi turnă o ceaşcă de ceai aproape plină , îşi pregăti nervii pentru un şoc şi dădu băutura pe gât ca pe un medicament.

În clipa următoare , faţa i se făcu roşie iar ochii începură să-curgă. Băutura aceea era un fel de apă tare şi , în plus , când o înghiţeai , aveai senzaţia că cineva te izbea în cap , de la spate , cu un baston de cauciuc. Şi totuşi , după alte câteva clipe , arsura din burtă i se stinse şi viaţa începu să i se pară mai veselă. Luă o ţigară dintr-un pachet şifonat pe care scria ŢIGĂRI VICTORIA şi , din neatenţie , o ţinu la verticală: tutunul se scurse pe jos. Mai luă una şi avu mai mult succes. Apoi se duse înapoi în cameră şi se aşeză la o măsuţă care se afla la stânga tele-ecranului. Din sertarul măsuţei scoase un toc , o sticlă de cerneală şi un volum gros , format mare , cu foi albe , cu spatele roşu şi coperta de culoarea marmorei.

Din cine ştie ce motiv , tele-ecranul din camera lui stătea într-o poziţie neobişnuită. În loc să fie aşezat , cum era de obicei , în peretele din fund , de unde putea supraveghea toată camera , aici era băgat în peretele lateral , faţă în faţă cu fereastra. Într-o parte a lui era o nişă , nu prea adâncă , în perete , unde stătea Winston acum şi care fusese , probabil , destinată , când se construise blocul , unor rafturi de cărţi. Stând în nişa respectivă , lipit de perete , Winston putea rămâne în afara câmpului de acţiune al tele-ecranului , cel puţin a câmpului vizual. Sigur că tot putea fi auzit , dar , atâta timp cât stătea în poziţia de acum , nu putea fi văzut. Lucrul pe care avea de gând să-l facă îi fusese sugerat , în parte , de această geografie neobişnuită a camerei.

Îi mai fusese sugerat şi de cartea pe care o scosese din sertar. Era o carte deosebit de frumoasă. Avea o hârtie netedă , de cea mai bună calitate , îngălbenită puţin de vreme , din felul acela care nu se mai fabrica de cel puţin patruzeci de ani. Iar el bănuia că era mult mai veche de-atâta. O văzuse zăcând în vitrina unui mic magazin de vechituri , cu miros de mucegai , dintr-o mahala a oraşului - nu-şi mai aducea aminte în care cartier anume - şi fusese izbit , de îndată , de dorinţa irezistibilă de a o avea. Membrii Partidului nu aveau voie , în principiu , să intre în magazinele obişnuite - să cumpere de pe piaţa liberă , se spunea - dar regula nu se respecta cu stricteţe , pentru că erau o mulţime de lucruri , ca de pildă şireturi de pantofi , sau lame de ras , de care era imposibil să faci rost de altundeva. Aruncase câte o privire în susul şi în josul străzii şi pe urmă se strecurase înăuntru şi cumpărase cartea la preţul de doi dolari cincizeci. La vremea aceea , nu o voia pentru nimic anume. O dusese acasă , în servietă , cu sentimentul vinovăţiei. Chiar şi fără să scrie nimic în ea , era un lucru compromiţător de avut.

Ceea ce avea de gând să facă era să deschidă un jurnal. Aşa ceva nu era ilegal - nimic nu era ilegal , din moment ce nu mai existau legi - dar , dacă se descoperea , se putea aştepta , pe bună dreptate , să fie pedepsit cu moartea sau cel puţin douăzeci şi cinci de ani într-un lagăr de muncă silnică. Puse o peniţă în toc şi-şi trecu limba peste ea , ca să se ducă unsoarea. Tocul era un instrument arhaic şi nu se mai folosea nici pentru semnături , dar îşi făcuse rost de unul pe ascuns şi cu o oarecare greutate , pur şi simplu fiindcă avea sentimentul că hârtia aceea frumoasă şi lăptoasă merita scrisă cu o peniţă adevărată şi nu scrijelită cu creionul chimic. În realitate , nici nu era obişnuit să scrie de mână. Afară de unele notiţe foarte scurte , totul se dicta la scrievorbitor , ceea ce era , desigur , imposibil pentru scopul lui de acum. Îşi înmuie peniţa în cerneală şi pe urmă ezită o clipă. Îi trecuse ca un fel de fior prin stomac. Datarea hârtiei era actul decisiv. Scrise cu litere mici , făcute stângaci:

4 aprilie 1984.

Se lăsă pe spate cu un sentiment de totală neajutorare. În primul rând , nu ştia deloc sigur dacă era într-adevăr anul 1984. Cam atât trebuia să fie , fiindcă era aproape sigur că avea treizeci şi nouă de ani şi parcă ţinea minte că se născuse prin 1944 sau 1945; în ziua de azi , însă , era imposibil să stabileşti o dată cu aproximaţie mai mică de un an sau doi.

Şi pentru cine , îi veni deodată în minte să se întrebe , pentru cine ţinea el jurnalul ăsta ? Pentru cei viitori , pentru cei încă nenăscuţi. Mintea i se mai învârti o clipă în jurul datei nesigure de pe pagină şi apoi făcu un salt , izbindu-se de cuvântul din Nouvorbă dublugândi. Pentru prima oară îşi dădea seama de grozăvia lucrului de care se apucase. Cum puteai să comunici cu viitorul ? Prin însăşi natura lucrurilor era imposibil. Din două una: ori viitorul avea să fie la fel cu prezentul , în care caz nu l-ar mai fi ascultat nimeni pe el , ori avea să fie altfel decât prezentul , aşa că demersul lui n-ar mai fi avut nici un sens.

Un timp stătu uitându-se prosteşte la hârtie. Tele-ecranul dădea acum o muzică stridentă , militărească. I se întâmpla ceva curios: nu numai că părea să-şi fi pierdut capacitatea de a se exprima , dar parcă uitase şi ce voise de la bun început să spună. Se pregătea pentru momentul ăsta de săptămâni întregi şi nu-i trecuse niciodată prin cap că i-ar mai fi trebuit şi altceva afară de curaj. Scrisul în sine era o treabă uşoară. Tot ce avea de făcut era să transcrie pe hârtie interminabilul monolog pe care şi-l tot repeta în gând de ani de zile. Şi totuşi , iată că , în clipa asta , până şi monologul îi amuţise. Pe deasupra , ulceraţia varicoasă începuse să-i dea nişte mâncărimi insuportabile. Nu îndrăznea să se scarpine , pentru că ori de câte ori făcea lucrul ăsta i se inflama şi mai tare. Secundele treceau una după alta. Nu era conştient decât de albeaţa paginii din faţa lui , de mâncărimea pielii de deasupra gleznei , de zbierătele muzicii şi de o oarecare ameţeală din cauza ginului. Deodată , începu să scrie aşa , pur şi simplu , ca un nebun , numai parţial conştient de ce aşternea pe hârtie. Avea un scris mic , dar ca de copil , care se ridica şi cobora pe pagină , mâncând mai întâi literele mari şi până la urmă şi punctuaţia:

4 aprilie 1984. Aseară la cinema. Numai filme de război. Unul foarte bun cu un vapor plin de refugiaţi , bombardat undeva în Mediterana. Publicul distrat de imaginile cu un grăsan care încerca să scape înot , cu un elicopter pe urmele lui , mai întâi ţi-l arăta plescăind prin apă ca un porc de mare , pe urmă îl vedeai prin luneta de la mitraliera elicopterului şi pe urmă era făcut ciur şi marea devenea roz în jurul lui şi se scufunda atât de brusc , parcă găurile ar fi lăsat apa să intre în el. publicul care urla râzând când s-a dat la fund. pe urmă ţi-arăta o barcă de salvare plină cu copii şi un elicopter care se oprise deasupra ei. era o femeie între două vârste , poate evreică şi stătea în faţă cu un băieţel de vreo trei ani în braţe. băieţelul ţipa de frică şi-şi vâra capul între sânii ei parcă ar fi vrut să se bage în ea şi femeia îl strângea în braţe şi-l liniştea deşi şi ea era verde de frică , acoperindu-l tot timpul cât putea , parcă ar fi crezut că braţele ei îl pot apăra de gloanţe. pe urmă elicopterul a lansat o bombă de 20 de kilograme direct pe ei , o flamă îngrozitoare şi barca s-a făcut toată pulbere. pe urmă a fost o secvenţă superbă un braţ de copil zburând sus sus sus sus de tot în aer un elicopter cu un aparat de filmat în bot probabil la urmărit în sus şi ropote de aplauze de la locurile partidului dar o femeie din rândurile de proli a început brusc să facă gură şi să ţipe că nar fi trebuit să arate aşa ceva nu de faţă cu copiii ar fi trebuit mai bine să nu de faţă cu copiii lui până când poliţia a scoso afară nu cred ca păţit ceva cui îi pasă ce zic prolii tipică reacţie de proli ăştia niciodată.

Winston se opri din scris , printre altele fiindcă-l ţinea un junghi. Nu ştia de ce turnase tot şirul ăsta de inepţii. Dar , lucru curios , în timp ce le scria , i se limpezise în minte o amintire cu totul deosebită; în aşa măsură încât aproape că-i venise s-a aştearnă pe hârtie. Acum îşi dădea seama că tocmai din cauza acestui incident se hotărâse el brusc să vină acasă şi să-şi înceapă jurnalul taman astăzi.

Se petrecuse chiar în dimineaţa aceea la Minister , dacă se putea spune că un lucru atât de vag avusese într-adevăr loc.

Puţin înainte de ora unsprezece , la Secţia Documente , unde lucra Winston , lumea îşi căra scaunele afară din boxe şi le aşeza în mijlocul holului principal , în faţa tele-ecranului celui mare , pregătindu-se pentru cele Două Minute de Ură . Winston era tocmai pe punctul de a sta jos pe unul din rândurile de mijloc , când în sală apăruseră , pe neaşteptate , două persoane pe care le ştia din vedere , dar cu care nu intrase niciodată în vorbă. Una era o fată cu care se întâlnea de multe ori pe coridoare. Nu ştia cum o cheamă , dar ştia că lucrează la Secţia Literatură. Probabil că făcea vreo muncă mecanică la vreuna din maşinile de scris romane , fiindcă o văzuse uneori cu mâinile unsuroase şi cu o cheie franceză în mână. Ca fată , arăta sigură pe ea , părea să aibă vreo douăzecia şi şapte de ani şi avea un păr negru bogat , pistrui pe faţă şi mişcări iuţi şi atletice. În jurul taliei de la salopetă avea prinsă o eşarfă roşie îngustă , emblema Ligii Tineretului Anti-Sex , pe care şi-o petrecea de mai multe ori , destul de strâns ca să-i scoată în relief frumuseţea şoldurilor. Lui Winston îi displăcuse fata asta din primul moment când o văzuse. Ştia şi de ce. Din cauza atmosferei de gazon de hochei şi de băi reci şi de excursii în grup şi în general de castitate pe care reuşea s-o creeze în jurul ei. Winston detesta aproape orice femeie şi mai ales pe cele tinere şi drăguţe. Femeile , şi mai ales cele tinere , erau întotdeauna cele mai fanatice adepte ale Partidului, cele care înghiţeau slogane , care făceau spionaj amator şi te turnau dacă te miroseau de neortodoxie. Dar fata asta , în mod special , îi dădea impresia că este mai periculoasă decât multe altele. O dată , când treceau unul pe lângă altul pe coridor , ea îi aruncase o privire piezişă care parcă-l străpunsese şi pentru o clipă fusese cuprins de o groază oarbă. Îi trecuse prin cap ideea că fata ar fi putut lucra pentru Poliţia Gândirii. Sigur că puţin probabil aşa ceva dar ori de câte ori fata se afla prin apropierea lui , el simţea , în continuare , o nelinişte ciudată care avea în ea şi teamă şi duşmănie.

Cealaltă persoană era un bărbat pe care-l chema O'Brien. Era membru al Partidului Interior şi deţinea un post atât de important şi de sus-pus , încât Winston ştia doar foarte vag cu ce anume se ocupa. Oamenii de pe scaune scoseseră un murmur văzând salopeta neagră a unui membru al Partidului Interior. O'Brien era un bărbat voinic , aproape masiv , cu ceafa groasă şi cu figura aspră , ironică şi brutală. În ciuda aspectului său înfricoşător , avea un anume farmec în comportament , o mişcare de a-şi potrivi mai bine ochelarii pe nas care , curios , te lăsa fără replică - deşi nu era clar în ce fel - un gest ciudat de manierat. Era un gest care , dacă ar mai fi gândit cineva în aceşti termeni , ţi-ar fi putut aminti un nobil din secolul optsprezece care-ţi întindea cutia de prizat. Winston îl mai văzuse pe O'Brien poate de zece ori în tot atâţia ani. Se simţea foarte tare atras de el , nu numai fiindcă era intrigat de contrastul dintre aspectul lui rafinat şi fizicul de boxer profesionist , ci mai degrabă din cauza unei convingeri ţinute secretă - sau poate nici măcar dintr-o convingere , ci dintr-o speranţă - şi anume că ortodoxia politică a lui O'Brien nu era perfectă. Era ceva în figura lui care sugera automat lucrul ăsta. Şi , de fapt , poate nici măcar nu era neortodoxie ce i se citea pe faţă , ci , pur şi simplu , inteligenţă. Oricum , avea înfăţişarea unui om cu care puteai sta de vorbă , dacă ai fi putut cumva păcăli tele-ecranul şi să-l prinzi singur. Winston nu făcuse niciodată nici cel mai mic efort de a-şi verifica presupunerea: fiindcă , într-adevăr , nici nu avea cum să facă aşa ceva. În momentul când intrase , O'Brien se uitase la ceas şi , văzând că era aproape ora unsprezece se hotărâse , în mod evident , să rămână la Secţia Documente pentru cele Două Minute de Ură. Se aşezase pe acelaşi rând cu Winston , câteva scaune mai departe. O femeie mică de statură , cu părul de culoarea nisipului , care lucra în boxa de lângă a lui Winston , se aşezase între ei. Fata cu părul negru stătea exact în spate.

În clipa următoare , tele-ecranul cel mai mare din fundul sălii slobozise un glas sinistru , ca scrâşnetul unei maşinării neunse. Un zgomot care-ţi strepezea dinţii şi-ţi ridica părul la ceafă. Începuse Ura.

Ca de obicei , pe ecran apăruse chipul lui Emmanuel Goldstein , Duşmanul Poporului. Printre spectatori începuseră fluierăturile. Femeia cea măruntă cu părul ca nisipul scosese un ţipăt de groază amestecată cu scârbă. Goldstein era un renegat şi un decăzut care , odată , cu mult timp în urmă - nimeni nu-şi mai amintea cu siguranţă cât anume - fusese una din figurile de frunte ale Partidului, aproape la acelaşi nivel cu Fratele cel Mare însuşi , dar pe urmă se angajase în activităţi contrarevoluţionare , fusese condamnat la moarte dar , nu se ştie cum , scăpase şi dispăruse ca prin minune. Programul celor Două Minute de Ură varia de la o zi la alta , dar nu era zi în care Goldstein să nu fie personajul principal. El era primul trădător , cel dintâi care pătase puritatea Partidului. Toate ticăloşiile îndreptate împotriva Partidului care urmaseră , toate trădările , actele de sabotaj , ereziile , deviaţiile , toate izvorau direct din teoriile lui. Undeva , nu se ştia bine unde , el mai era încă în viaţă şi-şi organiza comploturile: poate undeva dincolo de ocean , sub protecţia străinilor care-l plăteau , sau , aşa cum se zvonea din când în când , poate se ascundea pe undeva chiar în Oceania.

Lui Winston i se crispase diafragma. Ori de câte ori vedea figura lui Goldstein , îl încercau sentimente amestecate. Avea o faţă prelungă şi osoasă de evreu , cu o coamă de păr alb , ca o aureolă , şi o barbă micuţă , ca de ţap; o figură inteligentă şi , totuşi , eminamente demnă de dispreţ; purta o pereche de ochelari proptiţi pe vârful nasului , care-i dădeau o înfăţişare de prostie senilă. Semăna cu o oaie şi chiar şi în voce avea inflexiuni ovine.

Goldstein îşi debitase , ca de obicei , atacul veninos împotriva doctrinelor Partidului, atac atât de exagerat şi de ticălos încât până şi un copil ar fi trebuit să vadă prin el , dar care , totuşi , era exact atât de plauzibil cât să-ţi dea sentimentul alarmant că alţii , cu mai puţin echilibru psihic , ar fi putut fi induşi în eroare. Îl insultase pe Fratele cel Mare , denunţase dictatura Partidului, ceruse încheierea imediată a păcii cu Eurasia , solicitase libertatea cuvântului , libertatea presei , libertatea de întrunire , libertatea de gândire , zbierând ca un isteric despre trădarea Revoluţiei - Totul într-o vorbire polisilabică rapidă , ca un fel de parodiere a stilului obişnuit al oratorilor Partidului, care conţinea chiar şi cuvinte din Nouvorbă; de fapt mult mai multe asemenea cuvinte decât folosea oricare membru al Partidului în viaţa de toate zilele. Şi în tot timpul ăsta , ca să nu aibă nimeni nici cel mai mic dubiu asupra realităţii pe care o acopereau lătrăturile viclene ale lui Goldstein , în spatele lui , pe tele-ecran , mărşăluiau interminabile coloane ale armatei eurasiene - rânduri peste rânduri de bărbaţi solizi , cu feţe asiatice imobile , care veneau în valuri până la suprafaţa ecranului şi pe urmă dispăreau pentru a fi înlocuite de altele exact la fel. Tropăitul ritmic şi monoton al cizmelor soldaţilor forma fundalul vocii behăitoare a lui Goldstein.

Înainte de a fi scurs treizeci de secunde de Ură , jumătate din lumea din sală începuse să aibă manifestări necontrolate de furie. Faţa aceea ca de oaie de pe ecran , mulţumită de sine , şi sentimentul terifiant de forţă pe care-l dădea armata Eurasia nă din spatele ei erau prea mult: şi , pe urmă , până şi vederea lui Goldstein sau gândul la el provocau automat frică şi mânie. El era obiectul urii mai constant decât Eurasia sau Estasia , pentru că atunci când Oceania se afla în stare de război cu una din aceste puteri , cu cealaltă era în general în relaţii de pace. Se petrecea însă ceva ciudat : deşi Goldstein era detestat şi dispreţuit de toată lumea , deşi în fiecare zi şi de o mie de ori pe zi , pe podiumuri , la tele-ecran , în ziare , în cărţi , teoriile lui erau respinse , zdrobite , ridiculizate , proclamate sus şi tare , în văzul mulţimii , ca să se vadă ce prostii lamentabile erau , în ciuda tuturor acestor lucruri , influenţa lui parcă niciodată nu slăbea. Se găseau întotdeauna alţi şi alţi naivi care erau seduşi de el. Nu trecea zi în care Poliţia Gândirii să nu demaşte spioni şi sabotori care acţionau la ordinele lui. Era comandantul unei mari armate din umbră , o reţea secretă de complotişti fideli răsturnării Statului. Frăţia - aşa se părea că se numea. Umblau şi unele vorbe şoptite , despre o carte îngrozitoare , un compendiu al tuturor ereziilor , al cărei autor ar fi fost Goldstein şi care ar fi circulat clandestin pe ici pe colo. Era o carte fără titlu. Lumea vorbea despre ea , dacă vorbea , spunându-i , pur şi simplu , cartea. Dar asemenea lucruri nu le ştiai decât din zvonuri vagi. Nici Frăţia şi nici cartea nu erau subiecte despre care vreun membru al Partidului ar fi vorbit dacă putea cumva să nu vorbească.

În al doilea minut , Ura ajunsese dementă. Oamenii se foiau în sus şi-n jos pe scaune şi zbierau în gura mare , sforţându-se pentru a acoperi vocea behăitoare de la tele-ecran , care te scotea din minţi. Femeia cea măruntă cu părul ca nisipul se făcuse stacojie la faţă , iar gura i se deschidea şi se închidea parcă ar fi fost un peşte pe uscat. Până şi faţa aspră a lui O'Brien se îmbujorase. Stătea drept pe scaun , cu pieptul lui solid umflându-i-se şi tremurând , ca şi cum ar fi rezistat asaltului unui viol. Fata cu păr negru din spatele lui Winston începuse să ţipe; Porcule ! Porcule ! Porcule ! şi deodată apucase un dicţionar gros de Nouvorbă şi-l aruncase în tele-ecran. Cartea îl lovise pe Goldstein în nas şi ricoşase; vocea continuase însă neabătută. Într-un moment de luciditate , Winston se trezise urlând ca toţi ceilalţi şi izbind violent cu călcâiul în bara de la scaun. Ce era îngrozitor la cele Două Minute de Ură nu era faptul că fiecare trebuia să-şi joace rolul ci , dimpotrivă , că nimeni nu putea să nu intre în joc. În treizeci de secunde orice prefăcătorie nu mai avea sens.

Un extaz hidos al fricii şi răzbunării , dorinţa de a ucide , de a tortura , de a zdrobi feţele cu barosul se scurgeau ca un curent electric prin întregul grup de oameni , transformându-l pe fiecare , chiar împotriva voinţei sale , într-un dement care se schimonosea şi zbiera. Şi totuşi , furia care te cuprindea era o emoţie abstractă , fără direcţie precisă , pe care o puteai comuta de la un obiect la altul , ca flacăra unei lămpi de sudură. Astfel , era câte un moment când ura lui Winston nu se îndrepta deloc spre Goldstein ci , dimpotrivă , spre Fratele cel Mare , spre Partid şi spre Poliţia Gândirii; În asemenea momente , inima lui se întorcea către ereticul acela singuratic şi batjocorit de pe ecran , singurul campion al adevărului şi logicii într-o lume de minciuni. Iar în clipa imediat următoare , era şi el la fel ca toţi ceilalţi din jurul lui şi tot ce se spunea despre Goldstein i se părea adevărul adevărat. În aceste momente , ura lui secretă faţă de Fratele cel Mare se transforma în adoraţie , iar Fratele cel Mare se înălţa precum un turn protector neînvins şi neînfricat care stătea ca o stâncă în faţa hoardelor Asiei , pe când Goldstein , deşi era izolat şi neajutorat , şi însăşi existenţa lui părea îndoielnică , parcă ar fi fost un fel de vrăjitor sinistru capabil , prin simpla forţă a vocii sale , să demoleze edificiul civilizaţiei.

Puteai chiar , în unele momente , să-ţi orientezi ura în cutare sau cutare direcţie printr-un act de voinţă. Deodată , cu acel gen de efort cu care-ţi smulgi capul de pe pernă în toiul unui coşmar , Winston reuşise să-şi transfere ura de la omul de pe ecran la fata cu părul negru din spatele lui. Prin minte îi trecuseră nişte vii şi frumoase halucinaţii. Se făcea că o bătea cu un baston de cauciuc până o omora; se făcea că o lega de un stâlp goală şi o ciuruia cu săgeţi , ca pe sfântul Sebastian; se făcea că o viola şi că-i tăia beregata în momentul când ejacula în ea. Şi totuşi , ce era mai bine ca înainte era că-şi dădea seama de ce o ura. O ura pentru că era tânără , drăguţă şi fără sex , pentru că voia să se culce cu ea şi nu avea să facă niciodată treaba asta , pentru că în jurul taliei ei suple şi frumoase , care parcă te ruga s-o cuprinzi cu braţul , nu era decât eşarfa aia roşie odioasă , simbolul agresiv al frigidităţii.

Ura îşi atinsese punctul culminant. Vocea lui Goldstein devenise realmente o behăială şi pentru o clipă figura i se schimbase într-un cap de oaie. Pe urmă , capul de oaie se transformase într-o figură imensă şi înfricoşătoare de soldat Eurasian care părea că înaintează cu pistolul-mitralieră ţăcănind şi că sare afară din suprafaţa ecranului , aşa încât unii spectatori din rândul întâi se lăsaseră realmente pe spate cu scaunele. Dar , în acelaşi moment , fiecare scosese câte un oftat adânc de uşurare: figura cea monstruoasă se transformase în figura Fratelui cel Mare , cu părul negru , cu mustaţa neagră , plin de forţă şi de o linişte misterioasă , umplând aproape tot ecranul. Nimeni nu auzea ce spunea Fratele cel Mare. Nu erau decât nişte vorbe de încurajare , de genul celor care se rostesc în focul luptei şi pe care nu le poţi distinge una câte una , dar care îţi redau încrederea în tine prin simplul fapt că sunt rostite. Pe urmă figura Fratelui cel Mare dispăruse , iar în locul ei apăruseră cele trei lozinci ale Partidului, scrise cu litere mari:

RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANŢA ESTE PUTERE

Dar figura Fratelui cel Mare mai stăruise parcă pe ecran câteva secunde , ca şi cum efectul ei asupra retinelor spectatorilor ar fi fost prea viu pentru a se şterge imediat. Femeia cea măruntă cu părul ca nisipul se aruncase peste spătarul scaunului din faţă şi-şi întinsese braţele către ecran scoţând un murmur tremurat care suna ca un fel de Salvatorul meu ! . Pe urmă , îşi îngropase faţa în mâini. Se vedea clar că se ruga. În acel moment , întregul grup de oameni începuse să intoneze , profund , încet şi ritmic: Fra-te !... Fra-te ! , o dată şi încă o dată şi încă o dată , foarte lent , cu pauză mare între prima şi a doua silabă. Era un sunet greu , bolborosit , curios de sălbatic , dincolo de care ţi se părea că auzi tropăitul picioarelor goale şi duduitul tam-tam-urilor. Acesta continuase timp de aproape treizeci de secunde. Asemenea refren se auzea adeseori în momente de covârşitoare emoţie. Într-un fel , era un imn adus înţelepciunii şi măreţiei Fratelui cel Mare , dar , mai mult decât atât , era un act de auto-hipnoză , de înăbuşire intenţionată a stării conştiente cu ajutorul unui sunet ritmat. Lui Winston i se părea că-i îngheaţă maţele. În timpul celor Două Minute de Ură nu putea să nu ia parte la delirul general , dar această scandare subumană Fra-te !... Fra-te ! îl înfiora de fiecare dată. Evident că scanda şi el alături de ceilalţi; ar fi fost imposibil să faci altfel. A-ţi disimula sentimentele , a-ţi controla faţa , a face exact la fel ca toată lumea , acestea erau reacţii instinctive. Dar exista un interval de câteva secunde în care expresia din ochii lui l-ar fi putut cu siguranţă trăda. Exact într-un asemenea moment se petrecuse lucrul acela important - dacă , într-adevăr , se petrecuse.

Timp de o clipă , ochii lui şi ai lui O'Brien se întâlniseră. O'Brien se ridicase. Îşi scosese ochelarii şi tocmai era pe punctul de a şi-i potrivi înapoi pe nas. Dar , timp de o fracţiune de secundă , ochii lor se întâlniseră şi , în răstimpul cât se petrecuse acest lucru , Winston înţelesese - da , înţelesese ! - că O'Brien gândea la fel ca el. Între ei doi se schimbase un mesaj de neconfundat. Era ca şi cum mintea fiecăruia s-ar fi deschis şi gândurile ar fi zburat de la unul la celălalt prin ochi. Sunt de partea ta , păruse a-i spune O'Brien. Ştiu precis ce gândeşti , ştiu totul despre dispreţul tău , despre ura ta , despre scârba ta. N-avea grijă , sunt de partea ta ! Pe urmă , acea scânteie de inteligenţă dispăruse , iar faţa lui O'Brien devenise tot atât de impenetrabilă ca şi a tuturor celorlalţi.

Asta fusese tot şi deja nu mai era sigur că se petrecuse cu adevărat. Asemenea incidente nu aveau niciodată nici cea mai mică urmare. Tot ce făceau era să menţină vie în el credinţa - sau speranţa , mai degrabă - că şi alţii , afară de el , erau duşmanii Partidului. Poate că totuşi zvonurile despre marile comploturi ilegale erau adevărate - poate că Frăţia chiar exista ! Era imposibil , în ciuda nenumăratelor arestări , mărturisiri şi execuţii , să fii sigur ca Frăţia nu era numai un mit. Uneori credea în existenţa ei , alteori nu. Nu avea nici o dovadă , numai priviri fugare care puteau să însemne orice sau să nu însemne nimic , frânturi de conversaţie la care trăgea cu urechea , însemnări ilizibile pe pereţii closetelor ; odată , când se întâlniseră doi inşi care nu se cunoşteau , văzuse chiar şi o mişcare imperceptibilă a mâinii , care putea fi un semnal de recunoaştere. Totul ţinea de domeniul presupunerilor şi evident că el îşi imaginase orice. Se dusese înapoi în boxa lui fără să se mai uite la O'Brien. Ideea de a merge mai departe decât acel contact de moment nu-i trecuse prin minte. Riscul ar fi fost neînchipuit de mare chiar şi dacă ar fi ştiut ce trebuia să facă pentru asta. Timp de o clipă sau două schimbaseră o privire echivocă şi asta era toată povestea. Dar până şi ăsta era un eveniment memorabil în singurătatea claustrată în care erai obligat să trăieşti.

Winston se dezmetici şi se îndreptă pe scaun. Scoase o râgâială: ginul i se ridica din stomac.

Ochii i se lăsară din nou pe pagină. Îşi dădu seama că , în timpul cât stătuse plonjat în meditaţii , mai scrisese ceva , printr-un fel de act automat. Dar nu mai era acelaşi scris neîndemânatic şi crispat dinainte. Tocul îi alunecase cu voluptate peste hârtia fină şi aşternuse nişte litere mari şi ordonate:

JOS Fratele cel Mare

JOS Fratele cel Mare

JOS Fratele cel Mare

JOS Fratele cel Mare

JOS Fratele cel Mare

umplând astfel jumătate de pagină.

Nu-şi putu reţine un sentiment de panică. Era absurd , din moment ce scrierea acelor cuvinte anume nu era cu nimic mai primejdioasă decât actul în sine de a deschide un jurnal; dar , pentru o clipă , îi veni să smulgă paginile irosite şi să renunţe cu totul la proiectul ce-şi propusese.

Şi totuşi , nu făcu aşa ceva , fiindcă ştia că nu avea sens. Fie că scria JOS FRATELE CEL MARE , fie că nu scria , era totuna. Fie că-şi ţinea jurnalul în continuare , fie că-l lăsa baltă , era acelaşi lucru. Poliţia Gândirii avea să pună mâna pe el oricum. Comisese deja - ar fi comis-o oricum , chiar dacă n-ar fi scris niciodată nimic pe hârtie - crima esenţială care le conţinea în sine pe toate celelalte. Crimăgândit , aşa se numea. Crimăgânditul nu era ceva ce putea ascunde la infinit. Te puteai eschiva cu succes o vreme , poate chiar câţiva ani , dar , mai devreme sau mai târziu , tot puneau ei mâna pe tine.

Întotdeauna noaptea - arestările aveau loc invariabil în toiul nopţii. Câte o mână brutală te smulgea deodată din somn , scuturându-ţi umărul , o lumină îţi orbea ochii , în jurul patului vedeai un cerc de feţe de piatră. În marea majoritate a cazurilor nu se făcea proces şi nici raport de arestare. Oamenii dispăreau pur şi simplu , întotdeauna noaptea. Numele îţi era scos din arhive , orice urmă a tot ce făcuseşi vreodată era ştearsă , existenţa însăşi îţi era negată şi pe urmă uitată. Erai abolit , anihilat: vaporizat era termenul uzual.

O vreme fu cuprins de un fel de isterie. Începu să scrijelească neîngrijit , în grabă:

or să mămpuşte cem pasă or să mămpuşten ceafă num pasă jos Fratele cel Mare totdeauna tempuscăn ceafă num pasă jos fratele cel mare

Se lăsă pe spate în scaun , cam ruşinat şi puse tocul jos. În clipa următoare tresări violent. Cineva bătea la uşă.

Au şi venit ! Rămase nemişcat ca un şobolan , cu speranţa deşartă că respectivul , oricine ar fi fost , avea să plece după o singură încercare. Dar nu , bătaia se repetă. Cel mai rău lucru de pe lume era să întârzii. Inima îi duduia ca o tobă , dar faţa , dintr-o lungă obişnuinţă , era , probabil , imobilă. Se ridică şi se duse greoi către uşă.

Comments welcome, Tomaz Erjavec